D E C I Z I E

de inadmisibilitate a sesizării nr.214g/2019 privind excepţia de neconstituţionalitate

a articolului 312 din Codul contravenţional şi a articolului 13 alin.(1)

din Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare

(abuzul de putere sau abuzul de serviciu şi interdicţia

divulgării informaţilor despre petiţionar)

 

nr. 44  din  18.05.2020

 

Monitorul Oficial nr.165-176/84 din 10.07.2020

 

* * *

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dnei Domnica MANOLE, Preşedinte,

dlui Eduard ABABEI,

dlui Nicolae ROŞCA,

dnei Liuba ŞOVA,

dlui Serghei ŢURCAN,

dlui Vladimir ŢURCAN, judecători,

cu participarea dlui Gheorghe Reniţă, asistent judiciar,

Având în vedere sesizarea înregistrată pe 4 decembrie 2019,

Examinând admisibilitatea sesizării menţionate,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând pe 18 mai 2020 în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea decizie:

 

ÎN FAPT

1. La originea cauzei se află sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 312 din Codul contravenţional şi a articolului 13 alin.(1) din Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare (abrogată), ridicată de dl avocat Igor Igor Hlopeţchi, în dosarul nr.4r-2266/19, pendinte la Curtea de Apel Chişinău.

2. Sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost trimisă la Curtea Constituţională de un complet de judecată (format din dnii judecători Alexandru Gafton, Ghenadie Morozan şi Mihail Diaconu) de la Curtea de Apel Chişinău, în baza articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie.

 

A. Circumstanţele litigiului principal

3. Printr-o hotărâre din 19 iulie 2019, Judecătoria Chişinău, sediul Ciocana, a reţinut că dl Igor Pavel Hlopeţchi a fost învinuit de către dl Victor Raileanu, procuror din cadrul Procuraturii municipiului Chişinău, Oficiul Buiucani, că ar fi comis contravenţia prevăzută de articolul 312 [abuzul de putere sau abuzul de serviciu] din Codul contravenţional. Procesul contravenţional a fost intentat în baza unei plângeri depuse de dna Veronica Savin. Potrivit actului de învinuire, dl Igor Pavel Hlopeţchi a primit, în calitatea sa de şef-adjunct al Inspectoratului de Poliţie Centru, o explicaţie de la dl Nicolae Ştirban, în care se menţiona că dna Veronica Savin, angajată a Serviciului de Informaţii şi Securitate, ar fi comis mai multe acţiuni ilegale (i.e. imixtiunea în activitatea urmăririi penale, estorcarea bunurilor etc.). Această explicaţie a fost trimisă spre examinare, conform competenţei, Procuraturii Generale. Ulterior, dl Igor Pavel Hlopeţchi ar fi prezentat copia explicaţiei menţionate supra într-un proces civil (în care se examina legalitatea unei decizii de retragere a dreptului de acces la secretul de stat), în care avea calitatea de reclamant, iar unul dintre copârâţi – Serviciul de Informaţii şi Securitate – era reprezentat de către dna Veronica Savin. Procurorul a considerat că dl Igor Pavel Hlopeţchi a încălcat articolul 13 alin.(1) din Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare (legea care era în vigoare la data primirii explicaţiei), precum şi articolul 26 lit.g) din Legea nr.320 din 27 decembrie 2012 cu privire la activitatea Poliţiei şi statutul poliţistului, potrivit căruia poliţistul este obligat să protejeze informaţiile privind datele cu caracter personal de care ia cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu. La rândul său, având în vedere declaraţiile date în şedinţa de judecată de către dl Nicolae Ştirban şi de către dl Igor Pavel Hlopeţchi, precum şi alte probe din dosar, instanţa de judecată a constatat că o copie a explicaţiei înregistrate la Inspectoratul de Poliţie Centru a fost prezentată într-un proces civil de către avocatul reclamantului, dl Igor Igor Hlopeţchi. Avocatul reclamantului a obţinut această probă de la dl Nicolae Ştirban. În aceste condiţii, instanţa de judecată a încetat procesul contravenţional intentat în privinţa dlui Igor Pavel Hlopeţchi, pentru că nu există fapta contravenţiei.

4. Procurorul a contestat această hotărâre cu recurs la Curtea de Apel Chişinău.

5. Pe 21 octombrie 2019, dl avocat Igor Igor Hlopeţchi, care îl reprezintă pe dl Igor Pavel Hlopeţchi, a ridicat în faţa Curţii de Apel Chişinău excepţia de neconstituţionalitate a articolului 312 din Codul contravenţional şi a articolului 13 alin.(1) din Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare (abrogată).

6. Printr-o încheiere din 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel Chişinău a admis cererea privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a trimis sesizarea către Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

 

B. Legislaţia pertinentă

7. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 22

Neretroactivitatea legii

„Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”

Articolul 23

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle

„[...]

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”

8. Prevederile relevante ale Codului contravenţional sunt următoarele:

Articolul 18

Proporţiile mici

„Se consideră de mici proporţii valoarea bunurilor sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală sau valoarea pagubei pricinuite care, la momentul săvârşirii contravenţiei, nu depăşeşte 20% din cuantumul salariului mediu lunar pe economie prognozat, aprobat de Guvern pentru anul în curs la data săvârşirii faptei.”

Articolul 312

Abuzul de putere sau abuzul de serviciu

„Folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu într-un mod care contravine intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii,

se sancţionează cu amendă de la 50 la 150 de unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie sau de dreptul de a desfăşura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.”

9. Prevederile relevante ale Legii nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare (abrogată) sunt următoarele:

Articolul 13

„(1) În procesul examinării petiţiei nu se admite divulgarea informaţiilor privind viaţa personală a petiţionarului contra voinţei lui sau a altor informaţii, dacă acestea lezează drepturile şi interesele lui legitime, precum şi a informaţiilor ce constituie secrete de stat.

[...].”

 

ÎN DREPT

A. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

10. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că, în contextul contravenţiei prevăzute de articolul 312 [abuzul de putere sau abuzul de serviciu] din Codul contravenţional, legislatorul nu a stabilit un prag valoric minim al prejudiciului susceptibil a fi cauzat ca urmare a comiterii unui abuz de putere sau a unui abuz de serviciu de la care ar deveni incidentă răspunderea contravenţională. În aceste condiţii, nu este posibilă delimitarea răspunderii contravenţionale de cea disciplinară şi de cea civilă, fapt care generează un paralelism juridic. Uneia şi aceleiaşi fapte i se poate da o dublă valenţă juridică, fiind sancţionată atât contravenţional, cât şi disciplinar şi civil. Abuzul funcţionarilor publici trebuie sancţionat în condiţiile Codului administrativ, nu conform Codului contravenţional. Pentru aplicarea răspunderii contravenţionale ar trebui, în mod rezonabil, ca daunele cauzate drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice să atingă un grad de periculozitate. Totodată, autorul excepţiei de neconstituţionalitate sugerează că articolul 312 din Codul contravenţional este inutil, de vreme ce acesta dublează efectele juridice ale altor norme, în special ale articolului 74¹ [prelucrarea datelor cu caracter personal cu încălcarea legislaţiei privind protecţia datelor cu caracter personal] din acelaşi Cod.

11. De asemenea, potrivit articolului 13 alin.(1) din Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare, „în procesul examinării petiţiei nu se admite divulgarea informaţiilor privind viaţa personală a petiţionarului contra voinţei lui sau a altor informaţii, dacă acestea lezează drepturile şi interesele lui legitime, precum şi a informaţiilor ce constituie secrete de stat”. În acest sens, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că nu ar fi clar ce semnifică sintagma „altor informaţii” din acest articol.

12. În opinia sa, prevederile contestate le oferă instanţelor de judecată o putere discreţionară excesivă şi, prin urmare, contravin articolelor 1 alin.(3), 4, 6, 16, 20, 22, 23, 26 şi 54 din Constituţie.

 

B. Aprecierea Curţii

13. Examinând admisibilitatea sesizării privind excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele.

14. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Codul contravenţional şi din Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

15. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de către reprezentantul unei părţi în proces. Astfel, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate este formulată de către subiectul căruia i s-a conferit acest drept, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie articolul 312 din Codul contravenţional şi articolul 13 alin.(1) din Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare.

17. Curtea observă că Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare a fost abrogată ca urmare a intrării în vigoare pe 1 aprilie 2019 a Codului administrativ, adoptat prin Legea nr.116 din 19 iulie 2018.

18. În ipoteza în care prevederea contestată nu mai este în vigoare, ea poate face obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate doar dacă sub imperiul acesteia s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte, iar norma este aplicabilă raporturilor juridice litigioase şi este determinantă în soluţionarea cauzei (a se vedea HCC nr.2 din 9 februarie 2016, §73).

19. În cauza în care s-a ridicat excepţia, Curţii de Apel Chişinău i se solicită să verifice legalitatea unei hotărâri pronunţate în baza articolului 312 din Codul contravenţional, în care persoana a fost învinuită că ar fi încălcat, între altele, dispoziţiile articolului 13 alin.(1) din Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare (abrogată). Prin urmare, Curtea admite că prevederile contestate sunt aplicabile în cauza în care a fost ridicată excepţia.

20. Prevederile criticate nu au făcut anterior obiect al examinării la Curtea Constituţională.

21. Curtea reţine că o altă condiţie obligatorie pentru ca excepţia de neconstituţionalitate să poată fi examinată în fond este incidenţa unui drept din Constituţie în cauza concretă din faţa instanţelor de drept comun. Curtea trebuie să verifice, prin prisma argumentelor autorului sesizării, dacă prevederile contestate reprezintă o ingerinţă într-un drept fundamental (DCC nr.24 din 2 martie 2020, §18).

22. Cu privire la primul capăt al sesizării, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că articolul 312 din Codul contravenţional contravine articolelor 1 alin.(3) [preeminenţa dreptului], 4 [drepturile şi libertăţile omului], 6 [separaţia şi colaborarea puterilor], 16 [egalitatea], 20 [accesul liber la justiţie], 22 [care garantează principul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei], 23 alin.(2) [care stabileşte condiţiile calităţii legii, i.e.: accesibilitatea şi previzibilitatea], 26 [dreptul la apărare] şi 54 [restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi] din Constituţie.

23. Simpla enumerare a articolelor 4, 6, 16, 20, 26 şi 54 din Constituţie, în lipsa argumentelor care ar fundamenta pretinsa relaţie de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de acestea, nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr.35 din 23 martie 2020, §20). În situaţii similare, Curtea a respins ca inadmisibile sesizările formulate, precizând că simpla trimitere la un text din Constituţie, fără explicarea pretinsei neconformităţi cu acesta a prevederilor legale contestate, nu echivalează cu un argument (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr.44 din 22 mai 2017, §19; DCC nr.145 din 29 noiembrie 2018, §15; DCC nr.130 din 2 decembrie 2019, §23, DCC nr.151 din 26 decembrie 2019, §16; DCC nr.5 din 20 ianuarie 2020, §20; DCC nr.35 din 23 martie 2020, §21).

24. Totuşi, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a invocat argumente prin prisma articolului 22 din Constituţie coroborat cu articolele 1 alin.(3) şi 23 alin.(2) din Constituţie.

25. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că articolele 1 alin.(3) şi 23 alin.(2) din Constituţie nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabile, autorul sesizării trebuie să demonstreze existenţa unor ingerinţe în drepturile fundamentale garantate de Constituţie (DCC nr.7 din 24 ianuarie 2020, §17; DCC nr.8 din 24 ianuarie 2020, §28).

26. Dispoziţiile articolului 22 din Constituţie, împreună cu prevederile articolului 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garantează principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei penale (nullum crimen, nulla poena sine lege) (a se vedea HCC nr.24 din 17 octombrie 2019, §105).

27. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că articolul 7 din Convenţie trebuie să fie interpretat şi aplicat astfel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnării şi a sancţionării arbitrare a persoanei (Parmak şi Bakir v. Turcia, 3 decembrie 2019, §57; Jidic v. România, 18 februarie 2020, §76). Această afirmaţie este valabilă şi în contextul articolului 22 din Constituţie.

28. În Hotărârea nr.10 din 10 mai 2016, Curtea a subliniat că, potrivit articolului 72 alin.(3) lit.n) din Constituţie, reglementarea infracţiunilor, pedepselor şi regimului executării acestora ţine de competenţa Parlamentului. Totodată, Curtea a menţionat că prin reglementarea infracţiunilor şi a pedepselor în materie penală trebuie să se înţeleagă şi competenţa reglementării contravenţiilor şi a sancţiunilor contravenţionale. Legea contravenţională conţine prevederi care denotă, de fapt, natura penală a contravenţiilor administrative. Pornind de la raţionamentele invocate în cauza Ziliberberg v. Moldova din 1 februarie 2005, Curtea a constatat că caracterul general al legii contravenţionale şi scopul pedepsei, care este atât de a pedepsi, cât şi de a preveni, sunt suficiente pentru a arăta că sunt aplicabile principii similare celor două legi: contravenţională şi penală. Competenţa exclusivă a legislatorului de a reglementa care fapte constituie infracţiuni sau contravenţii şi care pedepse urmează a fi aplicate nu exclude obligativitatea respectării principiului legalităţii (§46-49).

29. În aceste condiţii, Curtea confirmă incidenţa articolului 22 din Constituţie (coroborat cu articolele 1 alin.(3) şi 23 alin.(2) din Constituţie), în raport cu verificarea constituţionalităţii articolului 312 din Codul contravenţional.

30. Curtea menţionează că Codul contravenţional este publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Prin urmare, nu există niciun dubiu cu privire la faptul că dispoziţiile contestate îndeplinesc condiţia accesibilităţii.

31. La rândul ei, condiţia previzibilităţii legii este îndeplinită atunci când persoana poate – în caz de necesitate, cu o asistenţă juridică adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele pe care le poate avea o anumită conduită (Gestur Jónsson şi Ragnar Halldór Hall v. Islanda, 30 octombrie 2018, §88; Berardi şi Mularoni v. San Marino, 10 ianuarie 2019, §40).

32. În această cauză, autorul excepţiei de neconstituţionalitate pune problema pragului valoric al contravenţiei prevăzute de articolul 312 din Codul contravenţional.

33. Curtea observă că abuzul de putere sau abuzul de serviciu îşi găseşte reglementare atât în Codul penal, cât şi în Codul contravenţional.

34. În conformitate cu articolul 327 alin.(1) din Codul penal, constituie infracţiune „folosirea intenţionată de către o persoană publică a situaţiei de serviciu, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice”. Această infracţiune se pedepseşte cu amendă în mărime de la 650 la 1150 de unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 3 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.

35. Corespondentul acestei incriminări în plan contravenţional este articolul 312 din Codul contravenţional, care poartă aceeaşi denumire şi care se raportează la categoria contravenţiilor ce afectează activitatea autorităţilor publice. Articolul 312 din Codul contravenţional sancţionează folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu într-un mod care contravine intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, cu amendă de la 50 la 150 de unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie sau de dreptul de a desfăşura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un an.

36. Curtea observă că diferenţa dintre infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu şi contravenţia corespunzătoare constă în prezenţa sau în lipsa urmărilor prejudiciabile prevăzute de Codul penal.

37. Articolul 312 din Codul contravenţional descrie doar fapta, nu şi urmarea prejudiciabilă (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr.100 din 3 octombrie 2019, §19). Spre deosebire de contravenţia prevăzută la articolul 312 din Codul contravenţional, pentru a fi aplicabil articolul 327 alin.(1) din Codul penal, folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu trebuie să cauzeze daune în proporţii considerabile drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.

38. În contextul infracţiunii de exces de putere sau de depăşire a atribuţiilor de serviciu, Curtea a explicat că „până la instituirea de către legiuitor a unui prag valoric al daunelor [...] considerabile, mărimea acestora va constitui limitele care se încadrează între daunele în proporţii mici şi daunele în proporţii mari” (a se vedea HCC nr.22 din 27 iunie 2017, §102). Această explicaţie este valabilă şi pentru infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu.

39. Astfel, dacă folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu provoacă daune în proporţii considerabile, atunci devine incident articolul 327 din Codul penal. În restul situaţiilor de abuz de putere sau abuz de serviciu, este aplicabil articolul 312 din Codul contravenţional.

40. Totodată, Curtea menţionează că subiectelor dotate cu competenţa aplicării legii le revine sarcina aprecierii în fiecare caz particular dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii şi dacă fapta constă în folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu într-un mod care contravine intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice.

41. Mai mult, analizând conţinutul articolului 312 din Codul contravenţional, Curtea deduce că atât justiţiabilul, cât şi instanţele judecătoreşti pot stabili elementele constitutive ale contravenţiei de abuz de putere sau de abuz de serviciu doar pe baza textului care îl specifică, adică prin aplicarea simplă a regulilor de interpretare lingvistică, pornind de la sensul comun al termenilor şi al împuternicirilor conferite subiectului contravenţiei, care este unul special (i.e. persoană cu funcţie de răspundere).

42. Pentru consolidarea acestei concluzii, Curtea va face trimitere la constatările din cazul Ugur v. Turcia (dec.), 8 decembrie 1998, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat o normă similară. Curtea Europeană a considerat că secţiunea 240 din Codul penal al Turciei, care stabilea răspunderea pentru „orice persoană care are calitatea de funcţionar public şi care face abuz de funcţia sa în orice altă modalitate decât cea prevăzută de prezentul Cod […]”, nu reclamă nicio aparenţă de încălcare a articolului 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, prin urmare, a declarat cererea reclamantului inadmisibilă.

43. Cu privire la pretinsul paralelism juridic, Curtea notează că articolul 74¹ [prelucrarea datelor cu caracter personal cu încălcarea legislaţiei privind protecţia datelor cu caracter personal] din Codul contravenţional reprezintă o normă specială în raport cu articolul 312 din acelaşi Cod. Aceste norme nu se suprapun, ele având câmp de aplicare diferit. Alegerea normei incidente are loc potrivit regulii de interpretare lex specialis derogat generali.

44. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că cumulul răspunderii disciplinare cu răspunderea penală este posibil numai dacă fapta săvârşită cu vinovăţie de către salariat constituie atât o abatere disciplinară, cât şi o infracţiune (a se vedea HCC nr.24 din 14 septembrie 2016, §81). Această constatare poate fi extrapolată în privinţa cumulului răspunderii disciplinare cu răspunderea contravenţională.

45. Prin urmare, Curtea constată că există repere obiective care ajută destinatarul şi interpretul legii să prevadă sensul exact al dispoziţiilor contestate (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr.15 din 11 februarie 2019, §30; DCC nr.70 din 14 mai 2019, §24).

46. Cu privire la cel de-al doilea capăt al sesizării, Curtea observă că, deşi autorul excepţiei de neconstituţionalitate contestă dispoziţiile articolului 13 alin.(1) din Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare (abrogată) în întregime, acesta susţine că sintagma „altor informaţii” din articolul menţionat nu ar fi suficient de clară. Curtea nu a identificat vreo ingerinţă adusă de sintagma contestată într-un drept garantat de Constituţie pentru a efectua testul calităţii legii. Aşadar, Curtea nu constată o problemă de drept constituţional, ci una de interpretare şi de aplicare a legii, care excedează competenţei Curţii Constituţionale (a se vedea DCC nr.6 din 23 ianuarie 2020, §29, şi jurisprudenţa citată acolo).

47. Prin urmare, în baza celor menţionate supra, Curtea constată că sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Din aceste motive, în baza articolului 26 alin.(1) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi a articolelor 61 alin.(3) şi 64 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

DECIDE:

1. Se declară inadmisibilă sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 312 din Codul contravenţional şi a articolului 13 alin.(1) din Legea nr.190 din 19 iulie 1994 cu privire la petiţionare (abrogată), ridicată de dl avocat Igor Igor Hlopeţchi, în dosarul nr.4r-2266/19, pendinte la Curtea de Apel Chişinău.

2. Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.