H O T Ă R Â R E
pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţia
Republicii Moldova (excepţia de neconstituţionalitate)
(Sesizarea nr.55b/2015)
nr. 2 din 09.02.2016
Monitorul Oficial nr.55-58/9 din 11.03.2016
* * *
În numele Republicii Moldova,
Curtea Constituţională, statuând în componenţa:
Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,
Dl Aurel BĂIEŞU,
Dl Igor DOLEA,
Dl Victor POPA, judecători,
cu participarea dnei Ludmila Chihai, grefier,
Având în vedere sesizarea depusă la 9 decembrie 2015
şi înregistrată la aceeaşi dată,
Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară,
Având în vedere actele şi lucrările dosarului,
Deliberând în şedinţă plenară închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională la 9 decembrie 2015, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie, 25 lit.d) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.d) din Codul jurisdicţiei constituţionale, de către Curtea Supremă de Justiţie, pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.g) din Constituţia Republicii Moldova.
2. Autorul sesizării a solicitat Curţii Constituţionale ca prin interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie să se explice:
„1) Este în drept Curtea Supremă de Justiţie să refuze instanţelor judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de către acestea în cadrul unui proces, ţinând cont de redacţia art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie?
2) Care este rolul Curţii Supreme de Justiţie în procesul sesizării Curţii Constituţionale, prin raportare la dreptul instanţelor judecătoreşti de toate nivelurile de a ridica excepţia de neconstituţionalitate?
3) Sunt în drept instanţele judecătoreşti să refuze părţilor ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate?”
3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 15 decembrie 2015 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.
4. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Consiliului Superior al Magistraturii, Asociaţiei Judecătorilor din Republica Moldova şi Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova.
LEGISLAŢIA PERTINENTĂ
5. Prevederile relevante ale Constituţiei (M.O., 1994, nr.1) sunt următoarele:
Articolul 1
Statul Republica Moldova
„[...]
(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”
Articolul 20
Accesul liber la justiţie
„(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.”
Articolul 115
Instanţele judecătoreşti
„(1) Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii. [...]”
Articolul 116
Statutul judecătorilor
(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.
Articolul 134
Statutul
„(1) Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova.
(2) Curtea Constituţională este independentă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei.
(3) Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.”
Articolul 135
Atribuţiile
„(1) Curtea Constituţională:
a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
b) interpretează Constituţia;
[...]
g) rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
[...].
(2) Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea din iniţiativa subiecţilor prevăzuţi de Legea cu privire la Curtea Constituţională.”
Articolul 140
Hotărârile Curţii Constituţionale
„(1) Legile şi alte acte normative sau unele părţi ale acestora devin nule din momentul adoptării hotărârii corespunzătoare a Curţii Constituţionale.
(2) Hotărârile Curţii Constituţionale sunt definitive şi nu pot fi atacate.”
6. Prevederile relevante ale Legii nr.317-XIII din13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională (M.O., 1995, nr.8, art.86) sunt următoarele:
Articolul 4
Atribuţiile [Curţii Constituţionale]
„(1) Curtea Constituţională:
a) exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
b) interpretează Constituţia;
[...]
g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
[...]
(2) Competenţa Curţii Constituţionale este prevăzută de Constituţie şi nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.”
7. Prevederile relevante ale Codului jurisdicţiei constituţionale nr.502-XIII din 16 iunie 1995 (M.O., 1995, nr.53-54, art.597) sunt următoarele:
Articolul 2
Autoritatea de jurisdicţie constituţională
„(1) Unica autoritate de jurisdicţie constituţională în Republica Moldova este Curtea Constituţională.
(2) Curtea Constituţională garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.”
Articolul 4
Competenţa în materie a Curţii Constituţionale
„(1) În exercitarea jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională:
a) efectuează, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor şi hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;
b) interpretează Constituţia;
[…]
g) rezolvă excepţiile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;
[…]
(2) Se supun controlului constituţionalităţii numai actele normative adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei Republicii Moldova – 27 august 1994.
(3) Curtea Constituţională examinează în exclusivitate chestiuni de drept.”
Articolul 6
Limitele de competenţă
„(1) Curtea Constituţională soluţionează numai probleme ce ţin de competenţa sa. Dacă în procesul examinării apar chestiuni de competenţa altor organe, Curtea remite acestora materialele sau comunică faptul părţilor şi organelor interesate, dând explicaţiile de rigoare.
(2) Curtea Constituţională îşi stabileşte ea însăşi limitele de competenţă.
(3) Controlând constituţionalitatea actului contestat, Curtea Constituţională poate pronunţa o hotărâre şi în privinţa altor acte normative a căror constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat.”
Articolul 7
Prezumţia constituţionalităţii actelor normative
„Orice act normativ, precum şi orice tratat internaţional la care Republica Moldova este parte; se consideră constituţional până când neconstituţionalitatea lui va fi dovedită în procesul jurisdicţiei constituţionale, cu asigurarea tuturor garanţiilor prevăzute de prezentul cod.”
8. Prevederile relevante ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (adoptată la 10 decembrie 1948 la New York, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28 iulie 1990) sunt următoarele:
Articolul 10
„Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.”
9. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, amendată prin protocoalele adiţionale (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele:
Articolul 6
Dreptul la un proces echitabil
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. [...]”
ÎN DREPT
10. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, rolul Curţii Supreme de Justiţie şi al instanţelor judecătoreşti în procesul sesizării Curţii Constituţionale pentru rezolvarea cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor normative.
11. În acest sens, Curtea reţine că sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională interconexe, precum supremaţia Constituţiei şi asigurarea dreptului la un proces echitabil.
A. ADMISIBILITATEA
12. În conformitate cu decizia sa din 15 decembrie 2015 (a se vedea § 3 supra), Curtea a reţinut că, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie, articolului 4 alin.(1) lit.b) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi articolului 4 alin.(1) lit.b) din Codul jurisdicţiei constituţionale, sesizarea privind interpretarea Constituţiei ţine de competenţa Curţii Constituţionale.
13. Articolele 25 lit.d) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi 38 alin.(1) lit.d) din Codul jurisdicţiei constituţionale acordă Curţii Supreme de Justiţie dreptul de a sesiza Curtea Constituţională.
14. Curtea reţine că prerogativa cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit.b) din Constituţie presupune stabilirea sensului autentic şi deplin al normelor constituţionale, care poate fi realizată prin interpretarea textuală sau funcţională, în măsura în care poate fi dedusă din textul Constituţiei, ţinând cont de caracterul generic al normei şi situaţiile complexe în care norma trebuie aplicată etc.
15. Curtea menţionează că aspectele abordate în sesizare se referă la: 1) raportul între instanţele de judecată şi părţile litigiului la ridicarea excepţiei şi 2) subiecţii cu dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate şi de a sesiza Curtea Constituţională.
16. Curtea reţine că prevederile articolului 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie au fost interpretate anterior prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.15 din 6 mai 1997. La efectuarea acestei interpretări Curţii i s-a solicitat să explice semnificaţia sintagmei „excepţie de neconstituţionalitate” şi „acte juridice” de la articolul 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie.
17. Astfel, prin această hotărâre Curtea a explicat sintagma „acte juridice” de la articolul 135 alin.(1) lit.g) prin raportare la litera a) a aceluiaşi articol, respectiv excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi ridicată asupra actelor cu caracter normativ, enumerate la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie.
18. De asemenea, cu referire la noţiunea de „excepţie de neconstituţionalitate”, Curtea a stabilit că „constituţionalitatea unei legi, unei norme de drept dintr-un alt act normativ, ce urmează a fi raportată părţilor, se poate invoca numai în cazul unui litigiu în curs de judecată, deci întotdeauna pe cale de excepţie şi niciodată prin acţiune”.
19. Cu referire la aspectele abordate în prezenta cauză, Curtea constată că, deşi în hotărârea menţionată, prin reiterarea textuală a normei constituţionale, s-a stabilit că Curtea Constituţională este sesizată de Curtea Supremă de Justiţie cu excepţia de neconstituţionalitate, Curţii nu i s-a solicitat să se pronunţe asupra dreptului tuturor instanţelor de judecată de a sesiza instanţa de contencios constituţional. De asemenea, Curtea nu a examinat raportul între instanţele de judecată şi părţile litigiului la ridicarea excepţiei.
20. Totodată, Curtea constată că Hotărârea nr.15, prin care au fost interpretate prevederile art.135 alin.(1) lit.g), a fost pronunţată la 6 mai 1997, până la ratificarea de către Republica Moldova a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (24 iulie 1997), prin care au fost asumate angajamente de asigurare a remediilor efective de protecţie a drepturilor omului.
21. Curtea reiterează că, potrivit Hotărârii nr.55 din 14 octombrie 1999 privind interpretarea unor prevederi ale articolului 4 din Constituţia Republicii Moldova, „această prevedere comportă consecinţe juridice, presupunând, mai întâi, că organele de drept, inclusiv Curtea Constituţională [...], sunt în drept să aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului internaţional [...], acordând, în caz de neconcordanţă, prioritate prevederilor internaţionale”.
22. În aceeaşi ordine de idei, în Hotărârea nr.10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii Curţii Constituţionale nr.16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art.20 din Constituţia Republicii Moldova” în redacţia Hotărârii nr.39 din 9 iulie 2001, Curtea Constituţională a menţionat că „practica jurisdicţională internaţională [...] este obligatorie pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.
23. De asemenea, examinând opiniile autorităţilor, Curtea a constatat o abordare diferită în ceea ce priveşte aplicabilitatea normelor care reglementează instituţia excepţiei de neconstituţionalitate, fapt care generează deficienţe în aplicare.
24. Ţinând cont de aceste circumstanţe, Curtea apreciază că articolul 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie necesită a fi interpretat, motiv pentru care sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă. Curtea reţine că a fost sesizată legal şi este competentă să hotărască asupra interpretării art.135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie. Prin urmare, Curtea va examina în continuare fondul sesizării.
25. Având în vedere faptul că, potrivit articolului 135 alin.(1) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor şi a altor acte normative ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernului este exercitat în temeiul literei a) a articolului constituţional menţionat şi al literei g) prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, aspectele abordate în sesizare urmează a fi examinate prin raportare la ambele dispoziţii constituţionale.
26. Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera, în special, cu prevederile articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) coroborate cu articolele 20, 115, 116, 134 şi 135 alin.(2) din Constituţie, utilizând toate metodele de interpretare legală.
B. FONDUL CAUZEI
1. Argumentele autorului sesizării
27. Autorul sesizării menţionează că articolul 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie stabileşte drept atribuţie a Curţii Constituţionale rezolvarea cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie.
28. Potrivit autorului sesizării, în dezvoltarea prevederilor constituţionale şi a aplicării instituţiei excepţiei de neconstituţionalitate, art.121 alin.(1) din Codul de procedură civilă stabileşte că, dacă în procesul judecării pricinii se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, iar controlul constituţionalităţii actului normativ este de competenţa Curţii Constituţionale, instanţa de judecată formulează o sesizare a Curţii Constituţionale, pe care o transmite prin intermediul Curţii Supreme de Justiţie.
29. De asemenea, potrivit art.7 alin.(3) din Codul de procedură penală: „Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie, care, la rândul său, sesizează Curtea Constituţională.”
30. Potrivit autorului sesizării, deşi excepţia poate fi ridicată în cadrul oricărei instanţe de judecată, art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie atribuie Curţii Supreme de Justiţie competenţa de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate.
31. Autorul sesizării consideră că se creează situaţia în care, pe de o parte, instanţele sunt în drept şi în acelaşi timp obligate să ridice excepţia de neconstituţionalitate, iar, pe de altă parte, sesizarea Curţii Constituţionale poate fi făcută doar de către Curtea Supremă de Justiţie.
32. Or, în cazul în care urmează a se interpreta în modul că Curtea Supremă de Justiţie decide, în ultimă instanţă, în mod discreţionar de a sesiza instanţa constituţională, atunci instituţia excepţiei de neconstituţionalitate îşi pierde din eficienţă, fiind denaturat însuşi conţinutul acesteia.
33. Autorul sesizării consideră că norma constituţională, care stabileşte competenţa Curţii Supreme de Justiţie de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, urmează a fi interpretată astfel încât să permită aplicarea ei în sensul posibilităţii ridicării excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţele judecătoreşti.
34. De asemenea, prin sesizare Curţii Constituţionale i se solicită să se pronunţe şi asupra corelaţiei dintre părţile litigiului şi instanţa de judecată la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. Or excepţia poate fi ridicată atât de către instanţă, cât şi de către părţile în proces sau reprezentanţii acestora.
35. În acelaşi timp, în practică se atestă situaţia în care demersul părţilor privind ridicarea excepţiei este respins de către instanţă, prin încheiere. Normele procesuale, care stabilesc că instanţa decide, prin încheiere, ridicarea excepţiei, sunt interpretate în sensul în care aceasta, la discreţia sa, decide de a solicita Curţii Supreme de Justiţie sesizarea Curţii Constituţionale.
36. Prin urmare, refuzul instanţelor judecătoreşti de a sesiza Curtea, la solicitarea părţilor în proces, ridică probleme legate de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale în materie de jurisdicţie constituţională.
2. Argumentele autorităţilor
37. În opinia sa scrisă, Preşedintele Republicii Moldova consideră că sensul strict al art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie relevă că excepţiile de neconstituţionalitate, invocate de către instanţele de judecată, sunt aduse la cunoştinţa Curţii Constituţionale de Curtea Supremă de Justiţie.
38. În opinia Preşedintelui Republicii Moldovă, Curtea Supremă de Justiţie nu este în drept să refuze instanţelor judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de către acestea în cadrul unui proces. Refuzul instanţei supreme ar însemna, pe de o parte, lezarea principiului independenţei judecătorilor, consfinţit în art.116 din Constituţie, iar, pe de altă parte, arogarea prerogativei excepţionale ce aparţine Curţii Constituţionale, stabilite de art.135 alin.(1) lit.g) din Legea Supremă. Astfel, rolul Curţii Supreme de Justiţie este de a aduce la cunoştinţa Curţii Constituţionale încheierea instanţei respective cu privire la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a actului juridic ce urmează a fi aplicat în cazul judecat.
39. Totodată, în opinia sa scrisă, Preşedintele Republicii Moldova susţine că, examinând demersurile motivate ale părţilor, instanţele trebuie să aibă dreptul de a le respinge atunci când se urmăreşte vădit tergiversarea procesului. Motiv pentru refuz ar putea servi şi faptul că legea criticată a fost anterior declarată constituţională de către Curtea Constituţională.
40. Parlamentul menţionează că dreptul statuat în Constituţie de a sesiza Curtea Constituţională, în condiţiile art.135 alin.(1) lit.g), aparţine în exclusivitate Curţii Supreme de Justiţie. Totodată, Parlamentul susţine că sesizarea Curţii Constituţionale constituie un drept discreţionar al Curţii Supreme de Justiţie. Or, potrivit practicii unitare a Curţii Supreme de Justiţie, în urma excepţiilor remise de către instanţele judecătoreşti, aceasta sesizează Curtea Constituţională pentru efectuarea controlului constituţionalităţii sau le respinge.
41. De asemenea, Parlamentul consideră că rolul Curţii Supreme de Justiţie în realizarea dreptului său de a sesiza Curtea Constituţională este de a consolida informaţia adresată Curţii Constituţionale, de a definitiva conţinutul sesizării, precum şi de a reprezenta instanţa care a ridicat excepţia în faţa Curţii Constituţionale. Astfel, în temeiul art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, responsabilitatea primară de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, stipulate în Constituţie şi prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi de alte tratate internaţionale în materie, revine Curţii Supreme de Justiţie, în calitate de promotor al autorităţilor judecătoreşti în faţa Curţii Constituţionale.
42. În opinia sa scrisă, Guvernul menţionează că, în conformitate cu art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, pentru examinarea unei excepţii de neconstituţionalitate, aparţine în exclusivitate Curţii Supreme de Justiţie. Drept urmare, curţile de apel şi judecătoriile nu au dreptul de a sesiza direct Curtea Constituţională, decât prin intermediul Curţii Supreme de Justiţie.
43. Guvernul consideră că de facto Curţii Supreme de Justiţie îi revine rolul de intermediar între alte instanţe judecătoreşti şi Curtea Constituţională, astfel, întru exercitarea acestei competenţe, Curtea Supremă de Justiţie este obligată să verifice dacă sesizarea înaintată întruneşte condiţiile de conţinut pentru existenţa unei probleme de constituţionalitate. Totodată, în opinie se menţionează că excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată de oricare din părţi sau de instanţă din oficiu, dacă pe parcursul procesului au fost identificate prevederi care sunt în contradicţie cu prevederile Constituţiei.
44. În opinia sa scrisă, Consiliul Superior al Magistraturii constată că excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată doar în cadrul unui proces judiciar, de către instanţa de judecată din oficiu sau la solicitarea părţilor, la orice etapă a procesului de judecată, atât la examinarea litigiului în prima instanţă, cât şi la examinarea litigiului în ordinea căilor de atac – apelul şi recursul.
45. Totodată, Consiliul Superior al Magistraturii menţionează că, în conformitate cu art.25 din Legea nr.317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie este subiectul care are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, instanţele judecătoreşti nefiind incluse ca subiecţi cu drept de sesizare a Curţii Constituţionale.
46. Potrivit Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea Supremă de Justiţie este subiectul care are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională în cazul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate de către instanţele judecătoreşti. În aceste circumstanţe, sesizările instanţelor judecătoreşti privind excepţiile de neconstituţionalitate urmează a fi transmise Curţii Supreme de Justiţie, care va sesiza, după caz, Curtea Constituţională.
47. De asemenea, în opinia Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea Supremă de Justiţie va fi în drept să refuze instanţelor judecătoreşti sesizarea Curţii Constituţionale privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, în urma verificării temeiniciei sesizărilor expediate de către instanţele judecătoreşti, pentru a exclude situaţiile în care obiectul sesizărilor a fost deja examinat de Curtea Supremă de Justiţie sau Curtea Constituţională şi a nu admite tergiversarea examinării cauzelor, invocându-se neîntemeiat excepţia de neconstituţionalitate de către părţile implicate în procesul judiciar.
3. Aprecierea Curţii
3.1. Principii generale
3.1.1. Supremaţia Constituţiei
48. Principiul fundamental al supremaţiei Constituţiei este consfinţit în articolul 7 din Constituţie, potrivit căruia Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.
49. Supremaţia Constituţiei este garantată de către Curtea Constituţională, definită de legiuitorul constituant ca unică autoritate de jurisdicţie constituţională, independentă în raport cu orice altă autoritate publică. Curtea Constituţională reprezintă unul din pilonii cei mai importanţi ai sistemului de garanţii constituţionale, care asigură funcţionarea democratică a societăţii şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit modelului european de control al constituţionalităţii, se exclude exercitarea oricărui control de constituţionalitate de către instanţele ordinare.
50. Procedura de jurisdicţie constituţională constă în activitatea de verificare a conformităţii actelor, care intră în competenţa Curţii Constituţionale, cu Constituţia, având drept scop realizarea principiului supremaţiei Constituţiei.
51. Potrivit articolului 135 alin.(1) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor şi a altor acte normative ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernului este exercitat în temeiul literei a) şi, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, literei g) din articolul constituţional menţionat.
3.1.2. Aspecte de drept comparat privind instituţia excepţiei de neconstituţionalitate
52. Sporirea preocupării şi înţelegerii importanţei respectării drepturilor omului a contribuit la dezvoltarea mecanismelor de protecţie a acestor drepturi de către instanţele constituţionale.
53. Pornind de la natura subsidiară a mecanismelor CEDO, statele membre au obligaţia de a extinde mecanismele de protecţie a drepturilor omului la nivel naţional, în conformitate cu angajamentele ce derivă din procesul de eficientizare a CtEDO, asumate în cadrul Conferinţelor de la Interlaken (18-19 februarie 2010), Izmir (26-27 aprilie 2011) şi Brighton (19-20 aprilie 2012).
54. Excepţia de neconstituţionalitate este un mijloc de apărare, prin care partea chemată în faţa unei instanţe de judecată invocă neconstituţionalitatea unei norme legale. Excepţia de neconstituţionalitate, cu particularităţile sale, reprezintă un mijloc de acces indirect al persoanelor la instanţa de contencios constituţional prin intermediul instanţei de judecată.
55. Comisia de la Veneţia, în Studiul privind accesul individual la justiţia constituţională, adoptat la cea de-a 85-a sesiune plenară din 17-18 decembrie 2010 (CDL-AD(2010)039), a subliniat:
„56. Procedurile preliminare sunt printre cele mai frecvente tipuri de acces individual indirect. În cazul în care o instanţă de drept comun are dubii dacă actul normativ aplicabil într-un caz concret încalcă Constituţia, ea se adresează Curţii Constituţionale cu o cerere preliminară de constituţionalitate. Beneficiul acestui mecanism constă în faptul că instanţele de drept comun sunt bine informate şi capabile de a face o sesizare validă. Instanţele de drept comun ordinare servesc ca un filtru iniţial şi pot ajuta la minimizarea numărului de cereri abuzive sau repetitive. Mai mult, examinarea cererilor preliminare de constituţionalitate completează controlul abstract, deoarece în cazul dat este posibil un control în legătură cu un caz concret, în care prevederea se aplică sau se va aplica. […]
[…]
59. „Excepţia de neconstituţionalitate” poate fi considerată un mijloc foarte eficient de acces individual, dacă o instanţă de drept comun este obligată să prezinte o cerere prealabilă […]”
56. Curtea menţionează că în unele state, precum Austria, Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Republica Cehă, Georgia, România, Lituania, Letonia, Germania, Polonia, Ungaria etc., toate instanţele de judecată de drept comun pot ridica în faţa Curţii Constituţionale chestiuni prejudiciale.
57. În partea ce ţine de prezentarea sesizării doar de către instanţa supremă, Comisia de la Veneţia, în studiul menţionat mai sus, a subliniat:
„62. În timp ce […] reprezintă un mijloc eficient pentru reducerea numărului de cereri preliminare şi în conformitate cu logica epuizării mijloacelor de apărare (persoanele fizice trebuie să respecte consecutivitatea instanţelor), aceasta lasă părţile procesului de judecată într-o situaţie potenţial neconstituţională pentru o lungă perioadă de timp, în cazul în care instanţele inferioare sunt obligate să aplice legea, chiar dacă au îndoieli serioase cu privire la constituţionalitatea acesteia. Din punct de vedere al apărării drepturilor omului, mai oportun şi eficient ar fi să se prevadă pentru toate instanţele dreptul de acces la Curtea Constituţională. Trebuie de remarcat faptul că există şi alte soluţii alternative. În Germania, de exemplu, toate instanţele trebuie să ia în considerare problema cu privire la dreptul constituţional şi obligate să se adreseze la Curtea Constituţională, dacă sunt convinşi că o anumită normă este neconstituţională […].”
3.1.3. Dreptul la un proces echitabil
58. Potrivit articolului 20 din Constituţie, orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.
59. În Hotărârea nr.14 din 15 noiembrie 2012 Curtea a statuat:
„50. […] principiul accesului liber la justiţie urmează a fi privit nu doar ca o garanţie fundamentală pentru exercitarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor persoanei, ci şi ca o normă imperativă chemată să dea sens noţiunii de „stat de drept”. Or, conform art.1 alin.(3) din Constituţie, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
51. Din perspectiva guvernării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, este de menţionat că, potrivit art.15 din Legea Supremă, care garantează principiul universalităţii, cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.”
60. Curtea menţionează că accesul liber la justiţie constituie un aspect inerent al dreptului la un proces echitabil, principiu complex, cuprinzând mai multe relaţii şi drepturi fundamentale, prin care se poate garanta exercitarea lui deplină. Fără un acces efectiv la o instanţă, drepturile oferite justiţiabililor ar fi iluzorii.
61. Astfel, dreptul de acces la justiţie este înţeles ca un drept de acces concret şi efectiv, care presupune ca justiţiabilul să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act constituind o atingere adusă drepturilor sale.
62. Curtea reţine că, pentru asigurarea protecţiei efective a drepturilor omului, nu este suficient a consacra drepturile materiale şi a preciza pe cale constituţională condiţiile minime pentru realizarea unei justiţii echitabile, condiţii întregite cu legi organice cu privire la organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti. Este necesar, de asemenea, a stabili unele garanţii procedurale de natură să consolideze mecanismele de protecţie a acestor drepturi. Prin respectivele garanţii procedurale, dreptul la un proces echitabil urmează a fi asigurat, în consecinţă, efectiv şi eficace.
63. Curtea subliniază că dreptul la un proces echitabil presupune eo ipso prezumţia de conformitate a actelor normative interpretate şi aplicate de instanţa judecătorească în actul de înfăptuire a justiţiei cu normele constituţionale şi legislaţia internaţională.
64. În acest context, Curtea reţine că soluţionarea unui litigiu nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unor norme neconstituţionale.
3.2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză
3.2.1. Aspecte generale privind excepţia de neconstituţionalitate
65. Curtea menţionează că, în vederea asigurării respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Constituţie în procesul soluţionării litigiilor de către instanţele judecătoreşti de drept comun, legiuitorul constituant, la art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, a stabilit că Curtea Constituţională rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate.
66. Instituţia ridicării excepţiei de neconstituţionalitate oferă instanţelor posibilitatea soluţionării situaţiilor în care, în cadrul judecării unei cauze, părţile, sau judecătorul, se confruntă cu o incertitudine în privinţa constituţionalităţii normelor ce urmează a fi aplicate.
67. Excepţia de neconstituţionalitate este dezvoltată de normele procesuale (art.121 din Codul de procedură civilă şi art.7 din Codul de procedură penală), potrivit cărora, dacă în procesul judecării pricinii se constată că norma de drept ce urmează a fi aplicată sau care a fost deja aplicată vine în contradicţie cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova, instanţa de judecată ridică excepţia de neconstituţionalitate şi o transmite Curţii Supreme de Justiţie, care sesizează Curtea Constituţională.
68. În Hotărârea nr.15 din 6 mai 1997 cu privire la interpretarea art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţia Republicii Moldova Curtea a menţionat:
„3.3. Excepţia de neconstituţionalitate exprimă o legătură organică, logică între problema de constituţionalitate şi fondul litigiului principal. Ea poate fi invocată ca incident din iniţiativa părţilor sau din oficiu de instanţa de judecată. Elementele principale ale excepţiei de neconstituţionalitate sunt:
- necesitatea efectuării unui control de neconstituţionalitate;
- existenţa raportului triunghiular între partea aflată în proces, ale cărei drepturi sau interese au fost eventual lezate printr-o normă neconstituţională, instanţa de judecată, în faţa căreia se invocă neconstituţionalitatea, şi Curtea Constituţională, chemată să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate;
- obiectul excepţiei de neconstituţionalitate (care este mai larg, incluzând nu numai legile, ci şi alte acte normative).
3.4. [...] sintagma „excepţia de neconstituţionalitate” în sensul dispoziţiei art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie poate fi interpretată ca o procedură de iniţiere de către instanţele ordinare de judecată, la iniţiativa părţilor sau din oficiu, a controlului conformităţii unei legi sau altui act normativ în întregul său, ori în majoritatea cazurilor parţial cu normele constituţionale. [...]”
69. Prerogativa de a rezolva cazurile excepţionale de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită Curtea Constituţională prin articolul 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.
70. Denumirea de „excepţie” îşi are originea în faptul că actele normative ale autorităţii publice se bucură de prezumţia constituţionalităţii, iar alegaţiile de neconstituţionalitate ale părţilor în proces, sau incertitudinea judecătorului în acest sens, reprezintă o situaţie de excepţie.
71. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o acţiune procesuală de apărare, prin care Curtea Constituţională este sesizată asupra neconcordanţei cu prevederile Constituţiei a unor dispoziţii legale aplicabile în cauza dedusă instanţei de judecată.
72. Totodată, pornind de la faptul că norma sesizată prin intermediul instituţiei excepţiei de neconstituţionalitate este supusă controlului de constituţionalitate aplicativ la un caz concret dedus instanţei de judecată, procedura rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate constituie un control concret de constituţionalitate. Raţiunea instituirii acestui control are la bază cenzurarea şi intervenţia instanţei constituţionale în procesul aplicării de către instanţa de judecată ordinară a unei norme în privinţa căreia există incertitudini de constituţionalitate.
73. În acest context, pornind de la natura excepţiei de neconstituţionalitate, ea poate fi ridicată atât asupra actelor în vigoare, cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, cât şi asupra actelor care nu mai sunt în vigoare, dacă sub imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte, iar norma este aplicabilă raporturilor juridice litigioase şi este determinantă în soluţionarea cauzei.
3.2.2. Rolul judecătorului ordinar la ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate
74. Curtea menţionează că procedura de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate presupune parcurgerea a două etape distincte:
(1) etapa judiciară, premergătoare, ce constă în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti şi pronunţarea judecătorului asupra acestui incident procedural, finalizată eventual cu sesizarea Curţii Constituţionale;
(2) etapa de contencios constituţional propriu-zis, ce constă în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.
75. Curtea reţine că, la prima etapă, rolul determinant aparţine judecătorului ordinar, care, în cele din urmă, dispune ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. Acesta poate fi numit „primul judecător constituţional”, care în procesul de aplicare a legii sesizează aspectele de neconstituţionalitate.
76. Prin urmare, în momentul în care judecătorul ordinar constată sau este invocată de către părţi o anumită incertitudine privind constituţionalitatea actului aplicabil, acesta este obligat să demareze procesul de exercitare a controlului constituţionalităţii.
3.2.3. Raportul între judecător şi partea litigiului care ridică excepţia de neconstituţionalitate
77. Curtea menţionează că excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de către:
(1) instanţa de judecată din oficiu, care, respectând principiul supremaţiei Constituţiei, nu este în drept să aplice o normă în privinţa căreia există incertitudini de constituţionalitate;
(2) părţile în proces, inclusiv reprezentanţii acestora, drepturile şi interesele cărora pot fi afectate prin aplicarea unei norme neconstituţionale la soluţionarea cauzei.
78. Fiind un instrument de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată într-un proces declanşat şi doar în cazul în care are incidenţă în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată.
79. Astfel, controlul concret de constituţionalitate pe cale de excepţie constituie singurul instrument prin intermediul căruia cetăţeanul are posibilitatea de a acţiona pentru a se apăra împotriva legislatorului însuşi, în cazul în care, prin lege, drepturile sale constituţionale sunt încălcate.
80. Curtea menţionează că dreptul de acces al cetăţenilor prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate la instanţa constituţională reprezintă un aspect al dreptului la un proces echitabil. Această cale indirectă, care permite cetăţenilor accesul la justiţia constituţională, oferă, de asemenea, posibilitate Curţii Constituţionale, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, să-şi exercite controlul asupra puterii legiuitoare cu privire la respectarea catalogului drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
81. Potrivit prevederilor legale, în momentul acceptării excepţiei de neconstituţionalitate, judecătorul dispune, prin încheiere, suspendarea procesului. Curtea reţine că suspendarea procesului până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate este necesară pentru a exclude aplicarea normelor contrare Constituţiei la soluţionarea unei cauze.
82. Curtea reţine că judecătorul ordinar nu se va pronunţa asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate, ci se va limita exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiţii:
(1) obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie;
(2) excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică faptul că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu;
(3) prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei;
(4) nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate.
83. Curtea reţine că verificarea constituţionalităţii normelor contestate constituie competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale. Astfel, judecătorii ordinari nu sunt în drept să refuze părţilor sesizarea Curţii Constituţionale, decât doar în condiţiile menţionate la paragraful 82.
84. În cauza Ivanciuc v. Romania (decizia nr.18624/03), fiind invocat refuzul instanţei de judecată de a sesiza Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate, Curtea Europeană a menţionat: „Este conform funcţionării unui asemenea mecanism faptul că judecătorul verifică dacă poate sau trebuie să depună o cerere preliminară, asigurându-se că aceasta trebuie să fie rezolvată pentru a permite să se soluţioneze litigiul pe care este chemat să-l cunoască. Acestea fiind zise, nu este exclus ca, în unele circumstanţe, refuzul exprimat de o instanţă naţională, chemată să se pronunţe în ultimă instanţă, ar putea aduce atingere principiului echităţii procedurii, aşa cum este enunţat la articolul 6 § 1 al Convenţiei, în special atunci când un asemenea refuz este atins de arbitrar (Coëme şi alţii v. Belgia, nr.32492/96, 32547/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, § 114, CEDO 2000-VII şi Wynen v. Belgia, nr.32576/96, § 41, CEDO 2002-VIII)”.
85. Totodată, în cauza Pronina v. Ucraina (no.63566/00) Curtea Europeană a statuat că dispoziţiile Convenţiei Europene nu garantează dreptul de acces la o instanţă cu competenţa de a invalida sau de a nesocoti o dispoziţie legală, ori de a da o interpretare oficială acesteia. De asemenea, a reţinut că prevederile art.6 din Convenţie nu garantează dreptul ca o instanţă naţională sau internaţională să fie sesizată cu o chestiune prejudiciară. În acelaşi timp, faţă de sistemul de drept ucrainean, în care persoanele fizice nu pot sesiza direct instanţa constituţională, ci numai prin intermediul instanţelor de fond, care au o marjă de apreciere în privinţa sesizării, Curtea Europeană a statuat că instanţele au omis să analizeze cererea reclamantei din punctul de vedere al compatibilităţii cu dispoziţiile constituţionale şi, prin urmare, ignorând acest aspect, deşi el era specific, important şi pertinent, au determinat încălcarea dispoziţiilor art.6 paragraful l din Convenţie.
86. Curtea reţine că, prin ignorarea excepţiei de neconstituţionalitate şi rezolvarea litigiului fără soluţionarea prealabilă a excepţiei de către instanţa de contencios constituţional, judecătorul ordinar ar dobândi prerogative improprii instanţei judecătoreşti.
87. Având în vedere cele menţionate, orice instanţă judiciară chemată să soluţioneze un litigiu, în ipoteza unei îndoieli cu privire la constituţionalitatea unei dispoziţii, are atât puterea, cât şi obligaţia să se adreseze Curţii Constituţionale.
88. În acelaşi timp, Curtea observă că, potrivit prevederilor legale, încheierea prin care se refuză ridicarea excepţiei nu poate fi contestată separat cu recurs, ci doar odată cu fondul cauzei. În aceste condiţii, deşi excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată la orice etapă a procesului până la pronunţarea hotărârii şi în cadrul oricărei instanţe în ordinea exercitării căilor de atac (judecătorii, Curţi de Apel, Curtea Supremă de Justiţie), Curtea reţine că, în vederea asigurării celerităţii procesului, părţile trebuie să aibă posibilitatea procesuală de a contesta separat cu recurs încheierea judecătorului ordinar de respingere a cererii de ridicare a excepţiei. Din aceste considerente, Curtea va emite o Adresă Parlamentului, în vederea reglementării procedurii de contestare a acestor încheieri.
3.2.4. Dreptul instanţei de judecată de a ridica excepţia de neconstituţionalitate şi de a sesiza Curtea Constituţională
89. Potrivit art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, Curtea Constituţională rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate la sesizarea Curţii Supreme de Justiţie.
90. În Hotărârea nr.15 din 6 mai 1997 Curtea a subliniat că „excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o procedură de iniţiere de către instanţele ordinare de judecată, la iniţiativa părţilor sau din oficiu, a controlului conformităţii unei legi sau a unui alt act normativ, în întregul său sau în majoritatea cazurilor parţial, cu normele constituţionale”.
91. Curtea reţine că excepţia este ridicată de instanţele de judecată pentru a solicita Curţii Constituţionale controlul constituţionalităţii actelor normative cuprinse la art.135 alin.(1) lit.a), şi anume legile şi hotărârile Parlamentului, decretele Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârile şi ordonanţele Guvernului.
92. În acest sens, Curtea subliniază raţionamentele expuse în Hotărârea nr.15 din 6 mai 1997, potrivit căreia excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi ridicată asupra actelor cu caracter normativ enumerate la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie.
93. Curtea menţionează că dispoziţiile art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie relevă una din atribuţiile Curţii Constituţionale de a exercita controlul constituţionalităţii legilor şi a altor acte normative ce au incidenţă asupra examinării unui litigiu de către o judecată ordinară, procedura de control fiind iniţiată pe cale de excepţie.
94. Prin urmare, competenţa instanţei constituţionale exercitată prin litera g) a articolului 135 din Constituţie urmează a fi raportată la competenţa generală de exercitare a controlului constituţionalităţii actelor normative cuprinsă la litera a) a aceluiaşi articol.
95. Având la baza raţiunea şi esenţa instituţiei „excepţiei de neconstituţionalitate”, dreptul de a ridica excepţia aparţine tuturor instanţelor judecătoreşti, respectiv judecătorilor din cadrul acestora.
96. Curtea reţine că, potrivit art.115 din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin curţile de apel şi prin judecătorii. La fel, în virtutea art.116 din Legea Supremă, judecătorii din cadrul instanţelor de toate nivelele sunt independenţi şi se supun numai legii.
97. Independenţa judecătorilor este unul dintre principiile fundamentale de organizare şi realizare a justiţiei. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude noţiunea de ierarhie, subordonare. Având rolul de a soluţiona litigiile în mod obiectiv, conform legii, şi fiind o putere prin ei înşişi, judecătorii nu pot primi ordine, instrucţiuni sau sugestii de nici un fel cu privire la activitatea lor judiciară, nici din interiorul, nici din afara sistemului judiciar. Principiile internaţionale statuează în mod explicit că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţie şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă în raport cu toate constrângerile/forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească.
98. Prin urmare, Curtea reţine că judecătorii trebuie să dispună de suficientă putere şi să fie în măsură a şi-o exercita în vederea îndeplinirii atribuţiilor. Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nici o ingerinţă, inclusiv din partea instanţei ierarhic superioare.
99. Curtea constată că în prezent, deşi excepţia de neconstituţionalitate este depusă la Curtea Constituţională prin intermediul Curţii Supreme de Justiţie, cadrul legislativ nu stabileşte rolul şi limitele de intervenţie ale acesteia între instanţa constituţională şi instanţa de judecată care a ridicat excepţia.
100. În acelaşi timp, examinând practica existentă, Curtea constată că, deşi excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul instanţei ierarhic inferioare, la prezentarea excepţiei în adresa Curţii Supreme de Justiţie în vederea sesizării Curţii Constituţionale, CSJ se pronunţă asupra constituţionalităţii normei legale a cărei excepţie se invocă, menţionând expres că norma incidentă „nu contravine Constituţiei”, restituind excepţia de neconstituţionalitate (a se vedea hotărârile Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.7 din 10 martie 2013, nr.21 din 11 noiembrie 2013).
101. În alte situaţii, Curtea a constatat o restrângere de către Curtea Supremă de Justiţie a obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, fapt care depăşeşte limitele de competenţă ale acesteia (a se vedea § 19-20 din HCC nr.11 din 30 octombrie 2012).
102. Curtea reţine că Legea Supremă consfinţeşte în exclusivitate domeniul de competenţă al Curţii Constituţionale fără a specifica exhaustiv subiecţii cu drept de sesizare. Singura normă constituţională care reglementează expres unul dintre subiecţii cu drept de sesizare a Curţii Constituţionale, şi anume Curtea Supremă de Justiţie, este articolul 135 alin.(1) litera g). Cercul subiecţilor abilitaţi cu dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, în virtutea articolului 135 alin.(2) din Constituţie, este stabilit de cadrul legislativ infraconstituţional.
103. Astfel, Curtea menţionează că, în timp ce dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate aparţine judecătorilor din cadrul instanţelor judecătoreşti de toate nivelele, precum şi având în vedere caracterul formal al rolului Curţii Supreme de Justiţie şi lipsa competenţei acesteia de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate de instanţele judecătoreşti ierarhic inferioare, prevederile literelor a) şi g) de la alin.(1) al articolului 135 din Constituţie nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului altor instanţe ordinare de a sesiza instanţa de jurisdicţie constituţională.
104. În Hotărârea nr.9 din 14 februarie 2014, Curtea a menţionat că interpretarea evolutivă a competenţelor Curţii Constituţionale este aceea de a permite sporirea şi extinderea mecanismelor instanţei de contencios constituţional. De aceea, a interpreta restrictiv norma fundamentală menţionată în sensul de a limita, a elimina sau a reduce atribuţiile Curţii Constituţionale, ar rezulta deturnarea sa de la scopul perfecţionării democraţiei constituţionale, urmărit de însuşi legiuitorul constituant.
105. De asemenea, cu referire la rolul interpretării jurisdicţionale, în Hotărârea nr.32 din 29 decembrie 2015, Curtea Constituţională a reţinut constatările Comisiei de la Veneţia din Raportul privind amendamentul constituţional, adoptat în cadrul celei de-a 81-a sesiuni plenare (CDL-AD(2010)001, 11-12 decembrie 2009, potrivit căreia:
„110. Numeroasele sisteme constituţionale arată cu abundenţă că pot avea loc chiar modificări substanţiale fără a schimba textul, datorită interpretării jurisdicţionale. […] Deşi nu există exemple europene în care curţile au jucat un rol atât de important în modelarea constituţiei, există totuşi în Europa un anumit număr de curţi care au contribuit substanţial la dezvoltarea constituţiilor lor prin interpretare şi aplicare dinamice. Este vorba, în special, de ţări dotate cu „curţi constituţionale”, un model care, pe parcursul ultimilor ani, a fost adoptat de aproape toate ţările din Europa Centrală şi de Est. […]
112. Comisia de la Veneţia în mod repetat a salutat şi a aprobat modelul de „curţi constituţionale”, care este acum larg răspândit în Europa. Acest model este, în general, favorabil interpretării constituţionale jurisdicţionale. Astfel de curţi pot în mod legitim contribui la dezvoltarea sistemelor lor constituţionale naţionale. […]”
106. Curtea reţine că, în temeiul art.135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, instanţa de contencios constituţional urmează a fi sesizată de către Curtea Supremă de Justiţie în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în cadrul unui proces aflat pe rolul acesteia.
107. În acelaşi timp, în temeiul art.135 alin.(1) lit.a) şi lit.g) din Constituţie, sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, curţilor de apel şi judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza. O astfel de interpretare asigură principiul constituţional al independenţei tuturor judecătorilor în soluţionarea cauzelor şi supremaţia Constituţiei în procesul de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Concluzii
108. Curtea menţionează că edictarea şi aplicarea corectă, uniformă şi în spiritul principiilor constituţionale a legii reprezintă pilonul statului de drept, iar, în consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate constituie o garanţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor conferite cetăţenilor pentru apărarea lor împotriva unor eventuale abateri ale legiuitorului prin instituirea unor norme contrare Constituţiei. Curtea Constituţională, având rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, devine garantul acestor drepturi şi libertăţi.
109. Astfel, în vederea asigurării aplicării acestui mecanism constituţional, asupra excepţiei de neconstituţionalitate urmează a se pronunţa în exclusivitate instanţa de contencios constituţional la sesizarea judecătorilor din cadrul tuturor instanţelor judecătoreşti.
Din aceste motive, în temeiul articolelor 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.b) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională
HOTĂRĂŞTE:
1. În sensul articolului 135 alineatul (1) lit.a) şi g) coroborat cu articolele 20, 115, 116 şi 134 din Constituţie:
- în cazul existenţei incertitudinii privind constituţionalitatea legilor, hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze aflate pe rolul său, instanţa de judecată este obligată să sesizeze Curtea Constituţională;
- excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa instanţei de judecată de către oricare dintre părţi sau reprezentantul acesteia, precum şi de către instanţa de judecată din oficiu;
- sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, curţilor de apel şi judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza;
- judecătorul ordinar nu se pronunţă asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate, limitându-se exclusiv la verificarea întrunirii următoarelor condiţii:
(1) obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie;
(2) excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică faptul că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu;
(3) prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei;
(4) nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate.
2. Până la adoptarea de către Parlament a reglementărilor în executarea prezentei hotărâri, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate se prezintă Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, curţilor de apel şi judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza, în temeiul aplicării directe a articolului 135 alineatul (1) lit.a) şi g) din Constituţie şi astfel cum au fost explicate în prezenta hotărâre, în conformitate cu considerentele menţionate în cuprinsul acesteia şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.
3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
| PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE | Alexandru TĂNASE
|
| Nr.2. Chişinău, 9 februarie 2016. | |
| PCC-01/55b |
Chişinău, 9 februarie 2016 Parlamentul Republicii Moldova |
ADRESĂ
La 9 februarie 2016 Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.2 pentru interpretarea articolului 135 alin.(1) lit.a) şi lit.g) din Constituţia Republicii Moldova. Prin această hotărâre Curtea a explicat modul de aplicare a instituţiei excepţiei de neconstituţionalitate.
Curtea a reţinut că sesizarea privind controlul constituţionalităţii unor norme ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze se prezintă direct Curţii Constituţionale de către judecătorii/completele de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, curţilor de apel şi judecătoriilor, pe rolul cărora se află cauza.
Analizând normele legale, Curtea constată că acestea urmează a fi modificate în conformitate cu considerentele expuse în hotărâre. În acest sens, având în vedere faptul că toate instanţele de judecată sunt în drept să sesizeze Curtea Constituţională, articolul 121 alin.(1) al Codului de procedură civilă şi articolul 7 alin.(3) din Codul de procedură penală urmează a fi expuse într-o redacţie nouă, şi anume:
„În cazul existenţei incertitudinii privind constituţionalitatea legilor, hotărârilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, ce urmează a fi aplicate la soluţionarea unei cauze, judecătorul/completul de judecată din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi (reprezentantul acesteia) sesizează Curtea Constituţională.”
În acelaşi timp, ţinând cont de raţionamentele enunţate în hotărâre, normele procesuale civile şi penale urmează să cuprindă următoarele reglementări:
„La ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi sesizarea Curţii Constituţionale judecătorul nu poate să se pronunţe asupra temeiniciei sesizării sau asupra conformităţii cu Constituţia a normelor contestate. Acesta urmează să verifice şi să indice doar dacă:
1) obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie;
2) excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia (în cazul în care nu este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu);
3) prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei;
4) nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate.
Încheierea de refuz a ridicării excepţiei de neconstituţionalitate poate fi contestată separat cu recurs.”
Totodată, ţinând cont de faptul că instituţia excepţiei de neconstituţionalitate urmează a fi reglementată detaliat, se consideră oportun a include în Codul de procedură penală un articol separat, consacrat acestui mecanism, similar Codului de procedură civilă.
Adiţional amendamentelor ce urmează a fi efectuate în legislaţia procesuală, Curtea reţine că la art.4 alin.(1) lit.g) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.4 alin.(1) lit.g) din Codul jurisdicţiei constituţionale textul „sesizate de Curtea Supremă de Justiţie” urmează a fi exclus. La fel, la art.25 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art.38 din Codul jurisdicţiei constituţionale, litera d) urmează a fi expusă în următoarea redacţie: „d) judecătorii/completele de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, curţilor de apel şi judecătoriilor;”.
În lumina constatărilor menţionate mai sus, Curtea subliniază necesitatea operării modificărilor de rigoare în legislaţia procesuală civilă şi procesuală penală, precum şi în cadrul legislativ care reglementează activitatea Curţii Constituţionale.
Curtea solicită Parlamentului să examineze, în conformitate cu prevederile articolului 281 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, prezenta adresă şi să-i fie comunicate rezultatele examinării acesteia în termenele prevăzute de lege.
| PREŞEDINTE | Alexandru TĂNASE |
