D E C I Z I E

de inadmisibilitate a sesizării nr.19g/2020 privind excepţia de

neconstituţionalitate a textului „din vina angajatorului”

din articolul 330 alin.(2) din Codul muncii

(calcularea penalităţilor în caz de reţinere

 din vina angajatorului a plăţilor

cuvenite salariatului)

 

nr. 35  din  23.03.2020

 

Monitorul Oficial nr.126-130/71 din 29.05.2020

 

* * *

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Vladimir ŢURCAN, preşedinte,

dlui Eduard ABABEI,

dlui Nicolae ROŞCA,

dnei Liuba ŞOVA,

dlui Serghei ŢURCAN, judecători,

cu participarea dnei Cristina Chihai, asistent judiciar,

Având în vedere sesizarea înregistrată pe 17 februarie 2020,

Examinând admisibilitatea sesizării menţionate,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând pe 23 martie 2020 în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea decizie:

 

ÎN FAPT

1. La originea cauzei se află sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a textului „din vina angajatorului” din articolul 330 alin.(2) din Codul muncii, ridicată de către dl avocat Sergiu Brânză, în dosarul nr.2a-3921/2019, pendinte la Curtea de Apel Chişinău.

2. Sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost trimisă la Curtea Constituţională de un complet de judecători al Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii de Apel Chişinău (dnele Nelea Budăi, Ala Malîi şi dl Ion Muruianu), în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie.

 

A. Circumstanţele litigiului principal

3. Pe 3 mai 2017, dl Leonid Prepeliţa a depus la Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani, o cerere de chemare în judecată împotriva S.R.L. „Rudnic-Construct”, prin care a solicitat încasarea plăţilor salariale.

4. Pe 26 februarie 2018, Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani, a admis integral cererea de chemare în judecată înaintată de Leonid Prepeliţa împotriva S.R.L. „Rudnic-Construct”.

5. Pe 28 martie 2018, dl avocat Sergiu Brânză, care apără interesele S.R.L. „Rudnic-Construct”, a depus apel împotriva hotărârii din 26 februarie 2018, emisă de Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani, iar pe 21 noiembrie 2019 a înaintat un apel suplimentar. De asemenea, pe 5 decembrie 2019, dl avocat Vasile Ceclu, care reprezintă interesele dlui Leonid Prepeliţa, a depus cerere de majorare a pretenţiilor acţiunii, solicitând încasarea plăţilor suplimentare pentru fiecare zi de întârziere din suma neplătită în termen.

6. În şedinţa de judecată din 13 februarie 2020, dl avocat Sergiu Brânză a depus o cerere privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului „din vina angajatorului” din articolul 330 alin.(2) din Codul muncii.

7. Prin încheierea din 13 februarie 2020, Curtea de Apel Chişinău a admis cererea privind ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a trimis sesizarea la Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

 

B. Legislaţia pertinentă

8. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

„(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

[…]”.

Articolul 23

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle

„[…]

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”

9. Prevederile relevante ale Codului muncii sunt următoarele:

Articolul 329

Repararea prejudiciului material şi a celui moral cauzat salariatului

„(1) Angajatorul este obligat să repare integral prejudiciul material şi cel moral cauzat salariatului în legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligaţiilor de muncă, în cazul discriminării salariatului la locul de muncă sau ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci, dacă prezentul cod sau alte acte normative nu prevăd altfel.

[…]”.

Articolul 330

Obligaţia angajatorului de a repara prejudiciul cauzat persoanei

ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci

„(1) Angajatorul este obligat să compenseze persoanei salariul pe care aceasta nu l-a primit, în toate cazurile privării ilegale de posibilitatea de a munci. Această obligaţie survine, în particular, în caz de:

a) refuz neîntemeiat de angajare;

b) eliberare ilegală din serviciu sau transfer ilegal la o altă muncă;

c) staţionare a unităţii din vina angajatorului, cu excepţia perioadei şomajului tehnic (art.80);

e) reţinere a plăţii salariului;

f) reţineri a tuturor plăţilor sau a unora din ele în caz de eliberare din serviciu;

g) răspândire, prin orice mijloace (de informare în masă, referinţe scrise etc.), a informaţilor calomnioase despre salariat;

h) neîndeplinire în termen a hotărârii organului competent de jurisdicţie a muncii care a soluţionat un litigiu (conflict) având ca obiect privarea de posibilitatea de a munci.

(2) În caz de reţineri, din vina angajatorului, a salariului (art.142), a indemnizaţiei de concediu (art.117), a plăţilor în caz de eliberare (art.143) sau a altor plăţi (art.123, 124, 127, 139, 186, art.225 alin.(8) etc.) cuvenite salariatului, acestuia i se plătesc suplimentar, pentru fiecare zi de întârziere, 0,3 la sută din suma neplătită în termen”.

 

ÎN DREPT

A. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

10. În argumentarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că textul „din vina angajatorului” din articolul 330 alin.(2) din Codul muncii nu corespunde exigenţelor calităţii legii. Autorul pretinde că norma contestată nu stabileşte în mod cert subiectul constatator al vinovăţiei angajatorului, precum şi modalitatea constatării acestei vinovăţii. Astfel, în opinia autorului sesizării, imprevizibilitatea prevederilor contestate determină aplicarea acestora în mod diferenţiat de către instanţele de judecată, fapt contrar accesului liber la justiţie.

11. Potrivit autorului excepţiei, dispoziţiile contestate sunt contrare articolelor 1 alin.(3), 4, 7, 16, 20, 21, 23, 26 şi 115 alin.(1) din Constituţie.

 

B. Aprecierea Curţii

12. Examinând admisibilitatea sesizării privind excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele.

13. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în prezenta cauză a Codului muncii, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

14. Curtea constată că sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate, ridicată de către dl avocat Sergiu Brânză, în dosarul nr.2a-3921/2019, pendinte la Curtea de Apel Chişinău, este formulată de subiectul căruia i s-a conferit acest drept, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie textul „din vina angajatorului” din articolul 330 alin.(2) din Codul muncii. Acest articol stabileşte cazurile în care angajatorul este obligat să repare prejudiciul material provocat salariatului ca rezultat al privării ilegale de posibilitatea de a munci şi modalitatea de calculare a penalităţilor în caz de reţinere a achitării plăţilor cuvenite salariatului.

16. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză civilă care are ca obiect un apel împotriva hotărârii instanţei de judecată, în care au fost aplicate prevederile contestate. Astfel, Curtea admite că instanţa de apel va verifica modul în care au fost aplicate prevederile criticate în cauza pe care o examinează.

17. Curtea notează că prevederile criticate nu au făcut anterior obiect al controlului de constituţionalitate.

18. Curtea reţine că o altă condiţie obligatorie pentru ca excepţia de neconstituţionalitate să poată fi examinată în fond este incidenţa unui drept constituţional. Astfel, Curtea trebuie să verifice, prin prisma argumentelor autorului sesizării, dacă prevederile contestate reprezintă o ingerinţă într-un drept fundamental (DCC nr.24 din 2 martie 2020, §18).

19. Curtea observă că, deşi autorul susţine că dispoziţiile contestate sunt contrare articolelor 1 alin.(3), 4, 7, 16, 20, 21, 23, 26 şi 115 alin.(1) din Constituţie, argumentul său principal se referă la neconformitatea textului contestat cu exigenţele calităţii legii [articolul 23 din Constituţie]. De asemenea, autorul susţine că imprevizibilitatea prevederilor contestate determină aplicarea acestora în mod diferenţiat de către instanţele de judecată, fapt contrar accesului liber la justiţie [articolul 20 din Constituţie].

20. Sub acest aspect, Curtea reţine că simpla enumerare a articolelor 1 alin.(3), 4, 7, 16, 21, 26 şi 115 alin.(1) din Constituţie, în lipsa argumentelor care ar fundamenta pretinsa relaţie de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de acestea, nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate.

21. În situaţii similare, Curtea a respins ca inadmisibile sesizările formulate, precizând că simpla trimitere la un text din Constituţie, fără explicarea pretinsei neconformităţi cu acesta a prevederilor legale contestate, nu echivalează cu un argument (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr.44 din 22 mai 2017, §19; DCC nr.30 din 29 martie 2018, §22; DCC nr.145 din 29 noiembrie 2018, §15; DCC nr.130 din 2 decembrie 2019, §23, DCC nr.151 din 26 decembrie 2019, §16; DCC nr.5 din 20 ianuarie 2020, §20).

22. Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea a menţionat că, pentru a putea fi invocat standardul calităţii legii prevăzut de articolul 23 din Constituţie, trebuie să existe o ingerinţă într-un drept fundamental (a se vedea DCC nr.38 din 8 iulie 2016, §35; DCC nr.44 din 22 mai 2017, §18; DCC nr.6 din 23 ianuarie 2020, §22). Curtea a stabilit că nu există o problemă de constituţionalitate din perspectiva calităţii unei legi atât timp cât nu este afectat un drept fundamental.

23. Sub acest aspect, autorul sesizării a invocat că imprevizibilitatea prevederilor contestate afectează dreptul de acces liber la justiţie. Curtea notează că textul contestat nu împiedică persoana să se adreseze în instanţa de judecată în situaţia invocată pentru a-şi apăra drepturile. Astfel, Curtea reţine că aceste prevederi nu restrâng sau nu diminuează dreptul de acces liber la justiţie, garantat de articolul 20 din Constituţie.

24. De asemenea, Curtea constată că autorul sesizării nu a argumentat ingerinţa în alte drepturi fundamentale. Curtea nu identifică o problemă de constituţionalitate în raport cu textul contestat şi nu reţine argumentele autorului sesizării că imprevizibilitatea prevederilor contestate determină aplicarea acestora în mod diferenţiat de către instanţele de judecată.

25. Curtea reiterează că Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti. În acest sens, Curtea Europeană a subliniat, în cauza Baydar v. Olanda, 24 aprilie 2018, §47, faptul că asigurarea aplicării uniforme şi a interpretării corecte a legilor de către instanţele supreme ale unui stat reprezintă un scop legitim compatibil cu Convenţia (DCC nr.106 din 7 octombrie 2019, §26; DCC nr.46 din 22 mai 2018, §34; DCC nr.36 din 19 aprilie 2018, §34).

26. Curtea observă că Plenul Curţii Supreme de Justiţie a adoptat Hotărârea nr.11 din 3 octombrie 2005 „Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează obligaţia uneia dintre părţile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi”, în care a reţinut că, potrivit articolului 330 alin.(2) din Codul muncii, angajatorul care nu şi-a executat obligaţiile prevăzute de lege şi de contractul individual de muncă este prezumat a fi în culpă, fiind apărat (eliberat) de răspundere numai dacă dovedeşte că a fost împiedicat să execute prevederile contractului printr-o cauză care nu-i poate fi imputată. Circumstanţele respective se vor constata în fiecare caz aparte, reieşind din probele prezentate (a se vedea pct.9 al Hotărârii).

27. Curtea notează că ţine de competenţa instanţei de judecată să constate, în cazul examinării litigiilor de muncă, dacă angajatorul nu şi-a executat obligaţiile prevăzute de lege şi de contractul individual de muncă dintr-un motiv care nu-i poate fi imputat, faptele respective fiind constatate în fiecare caz aparte, reieşind din circumstanţele de fapt şi probele prezentate de angajator.

28. Astfel, Curtea constată că există repere concrete care ajută destinatarul şi interpretul legii să prevadă sensul exact al dispoziţiilor contestate. Prin urmare, Curtea reţine că norma contestată este previzibilă.

29. Curtea relevă că această excepţie de neconstituţionalitate nu intră în sfera controlului de constituţionalitate, dat fiind faptul că motivele autorului se referă la aspecte ce ţin de interpretarea şi de aplicarea legii. Curtea reiterează că această competenţă le revine instanţelor de judecată de drept comun (DCC nr.91 din 19 septembrie 2019, DCC nr.130 din 2 decembrie 2019, §22, DCC nr.6 din 23 ianuarie 2020, §29, DCC nr.28 din 12 martie 2020, §56).

30. Prin urmare, în baza celor menţionate supra, Curtea constată că sesizarea este inadmisibilă şi nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Din aceste motive, în baza articolului 26 alin.(1) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi a articolelor 42 alin.(1), 61 alin.(3) şi 64 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

DECIDE:

1. Se declară inadmisibilă sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a textului „din vina angajatorului” din articolul 330 alin.(2) din Codul muncii, ridicată de către dl avocat Sergiu Brânză, în dosarul nr.2a-3921/2019, pendinte la Curtea de Apel Chişinău.

2. Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.