D E C I Z I E

de inadmisibilitate a sesizării nr.1g/2020 privind excepţia de neconstituţionalitate

a unor prevederi din articolele 251 alin.(2) şi alin.(4), 325 alin.(2),

413 alin.(3) şi 414 alin.(2) din Codul de procedură penală

 

nr. 74  din  02.07.2020

 

Monitorul Oficial nr.229-233/127 din 11.09.2020

 

* * *

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dnei Liuba ŞOVA, preşedinte de şedinţă,

dlui Eduard ABABEI,

dlui Nicolae ROŞCA,

dlui Serghei ŢURCAN,

dlui Vladimir ŢURCAN, judecători,

cu participarea dnei Eugenia Mîţa, asistent judiciar,

Având în vedere sesizarea înregistrată pe 3 ianuarie 2020,

Examinând admisibilitatea sesizării menţionate,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând pe 2 iulie 2020 în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea decizie:

 

ÎN FAPT

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate:

- a articolului 251 alin.(2) şi alin.(4);

- a articolului 325 alin.(2);

- a cuvântului „poate” din articolul 413 alin.(3);

- a textului „prin citirea lor” din articolul 414 alin.(2) din Codul de procedură penală, ridicată de către domnii avocaţi Vasile Nicoară şi Gheorghe Nogai în interesul inculpatei Angela Iuraşco, în dosarul nr.1a-683/18, pendinte la Curtea de Apel Chişinău.

2. Sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost trimisă la Curtea Constituţională de un complet de judecată (format din domnii judecători Ion Pleşca, Maria Neagu şi Alexandru Spoială) de la Curtea de Apel Chişinău, în baza articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie.

 

A. Circumstanţele litigiului principal

3. Pe 20 ianuarie 2009, a fost întocmit şi trimis în judecată rechizitoriul într-o cauză penală, prin care, între altele, dna Angela Iuraşco a fost acuzată de comiterea infracţiunilor prevăzute de articolele 195 alin.(2) [însuşire în proporţii deosebit de mari din averea proprietarului, săvârşită prin înşelăciune şi abuz de încredere] şi 361 alin.(2) lit.d) [confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false săvârşite de două sau mai multe persoane] din Codul penal.

4. Pe 24 mai 2009, a intrat în vigoare Legea nr.277 din 18 decembrie 2008, prin care, inter alia, a fost exclus articolul 195 din Codul penal şi, totodată, au fost operate modificări în articolele din Codul penal care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile ce implică sustragerea bunurilor (e.g. articolele 186, 187, 190, 191) cu circumstanţele agravante – săvârşite în proporţii mari sau deosebit de mari.

5. Printr-o sentinţă din 27 septembrie 2013, Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani, între altele, a dispus: (i) reîncadrarea juridică a faptei imputate dnei Angela Iuraşco din articolul 195 alin.(2) la articolul 196 alin.(4) [cauzarea de daune materiale în proporţii deosebit de mari prin înşelăciune sau abuz de încredere, dacă fapta nu constituie o însuşire] din Codul penal; (ii) constatarea vinovăţiei dnei Angela Iuraşco în comiterea infracţiunilor prevăzute de articolele 196 alin.(4) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal; (iii) încetarea procesului penal, cu liberarea de răspunderea penală a persoanei, din motivul expirării termenului de prescripţie prevăzut la articolul 60 alin.(1) lit.b) din Codul penal.

6. Această sentinţa a fost atacată cu apel, iar prin Decizia Curţii de Apel Chişinău din 23 mai 2014 a fost casată parţial şi pronunţată o nouă hotărâre potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, prin care, inter alia, în partea ce ţine de latura penală, după reîncadrarea juridică a faptei, dna Angela Iuraşco a fost recunoscută vinovată de comiterea infracţiunii prevăzute la articolul 191 alin.(5) [delapidarea (adică însuşirea) averii străine săvârşită în proporţii deosebit de mari] din Codul penal.

7. Prin decizii ale Curţii Supreme de Justiţie, ca urmare a exercitării căii de atac – recurs ordinar, cauza penală respectivă a fost trimisă la rejudecare în instanţa de apel.

8. Astfel, pe rolul Curţii de Apel Chişinău se află cauza penală nr.1a-683/18 menţionată supra în §3. În cadrul şedinţei instanţei de apel din 18 decembrie 2019, domnii avocaţi Vasile Nicoară şi Gheorghe Nogai au ridicat, în interesele inculpatei Angela Iuraşco, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor menţionate la §1 din prezenta Decizie.

9. Printr-o încheiere din aceeaşi dată, Curtea de Apel Chişinău a admis ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a trimis sesizarea la Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

 

B. Legislaţia pertinentă

10. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 1

Statul Republica Moldova

„[...]

(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”

Articolul 4

Drepturile şi libertăţile omului

„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.”

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

„(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.”

Articolul 23

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile

şi îndatoririle

„(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică.

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”

Articolul 26

Dreptul la apărare

(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) Fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale.

(3) În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

(4) Amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se pedepseşte prin lege.”

Articolul 54

Restrângerea exerciţiului unor drepturi

sau al unor libertăţi

„(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

(3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.

(4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”

Articolul 114

Înfăptuirea justiţiei

„Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti.”

11. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, sunt următoarele:

Articolul 251

Încălcările care atrag nulitatea actelor procedurale

„[...]

(2) Încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea părţilor în cazurile obligatorii, la prezenţa interpretului, traducătorului, dacă sunt obligatorii potrivit legii, atrage nulitatea actului procedural.

[...]

(4) Încălcarea oricărei alte prevederi legale decât cele prevăzute în alin.(2) atrage nulitatea actului dacă a fost invocată în cursul efectuării acţiunii – când partea este prezentă, sau la terminarea urmăririi penale – când partea ia cunoştinţă de materialele dosarului, sau în instanţa de judecată – când partea a fost absentă la efectuarea acţiunii procesuale, precum şi în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanţă.”

Articolul 325

Limitele judecării cauzei

„[...]

(2) Modificarea învinuirii în instanţa de judecată se admite dacă prin aceasta nu se agravează situaţia inculpatului şi nu se lezează dreptul lui la apărare. Modificarea învinuirii în sensul agravării situaţiei inculpatului se admite numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de prezentul cod.”

Articolul 413

Procedura judecării apelului

„[...]

(3) Instanţa de apel, la cererea părţilor, poate cerceta suplimentar probele administrate în primă instanţă şi poate administra probe noi.

[...].”

Articolul 414

Judecarea apelului

„[...]

(2) Instanţa de apel verifică declaraţiile şi probele materiale examinate de prima instanţă prin citirea lor în şedinţa de judecată, cu consemnarea în procesul-verbal.

[...]”

 

ÎN DREPT

A. Argumentele autorilor excepţiei de neconstituţionalitate

12. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate menţionează că în articolul 251 alin.(2) din Codul de procedură penală legislatorul a omis să indice în categoria nulităţilor absolute prevederi referitoare la nerespectarea dispoziţiilor privind întocmirea rechizitoriului ca act de sesizare al instanţei, prin aceasta încălcându-se prevederile articolelor 20, 26 şi 114 din Constituţie.

13. De asemenea, autorii excepţiei susţin că articolul 251 alin.(4) din Codul de procedură penală nu-i acordă instanţei de judecată prerogativa de a invoca din oficiu nulitatea relativă a unui act procedural, care poate fi invocată doar de părţi, fapt care contravine articolelor 1 alin.(3), 20 şi 114 din Constituţie.

14. Totodată, ei consideră că prevederile articolului 325 alin.(2) din Codul de procedură penală contravin articolelor 20, 23 şi 26 din Constituţie, deoarece nu stabilesc garanţii procesuale pentru inculpat în cazul modificării învinuirii de către procuror în instanţa de judecată. Astfel, dispoziţiile criticate nu ar prevedea obligaţia procurorului de a emite o ordonanţă motivată privind modificarea învinuirii în cadrul şedinţei de judecată şi nu ar stabili obligaţia informării inculpatului cu privire la modificarea învinuirii. În particular, autorii menţionează că textul „în sensul agravării situaţiei inculpatului” din articolul 325 alin.(2) din Codul de procedură penală nu este clar, deoarece inculpatul nu poate să prevadă consecinţele reîncadrării juridice a faptei în sensul neagravării situaţiei sale. Acest fapt ar încălca articolul 23 din Constituţie, care pune în sarcina statului obligaţia de a face accesibile legile şi actele normative.

15. Autorii excepţiei mai menţionează că cuvântul „poate” din articolul 413 alin.(3) din Codul de procedură penală îi permite instanţei de judecată să respingă în mod discreţionar cererea privind administrarea unor probe, fapt care contravine dispoziţiilor constituţionale din articolul 26, care garantează dreptul la apărare.

16. Potrivit autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textul „prin citirea lor” din articolul 414 alin.(2) din Codul de procedură penală restrânge dreptul la un proces echitabil garantat de normele constituţionale de la articolul 20 şi, implicit, dreptul la apărare garantat de articolul 26 din Constituţie. Atunci când prevăd că declaraţiile şi probele materiale examinate de prima instanţă sunt verificate de instanţa de apel prin citirea lor în şedinţa de judecată, în opinia autorilor, dispoziţiile criticate nu obligă judecătorul la cercetarea lor conform procedurii stabilite pentru prima instanţă.

17. În consecinţă, autorii sesizării pretind că prevederile contestate nu sunt conforme cu exigenţele standardului calităţii legii şi sunt contrare articolelor 1 alin.(3), 4, 20, 23, 26, 54 şi 114 din Constituţie.

 

B. Aprecierea Curţii

18. Examinând admisibilitatea sesizării privind excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele.

19. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Codul de procedură penală, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

20. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reprezentanţii unei părţi. Astfel, sesizarea este formulată de către subiectul căruia i s-a conferit acest drept, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile articolului 251 alineatele (2) şi (4) [care reglementează nulitatea actelor procedurale] şi ale articolului 325 alin.(2) [care stabileşte condiţiile de modificare a învinuirii în instanţa de judecată], precum şi textele „poate” din articolul 413 alin.(3) [procedura judecării apelului] şi „prin citirea lor” din articolul 414 alin.(2) [judecarea apelului] din Codul de procedură penală.

22. Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză penală în care se contestă legalitatea şi temeinicia unei hotărâri prin care s-a dispus, între altele, reîncadrarea juridică a faptei şi încetarea procesului penal. Prin urmare, Curtea admite că prevederile legale contestate ar putea fi aplicate de către instanţă la examinarea cauzei.

23. Curtea notează că prevederile articolului 251 alin.(4) din Codul de procedură penală au făcut anterior obiect al examinării în instanţa de control constituţional. În acest sens, Curtea a pronunţat Decizia nr.152 din 29 noiembrie 2018, prin care a declarat inadmisibilă sesizarea nr.184g/2018. Totuşi, de principiu, această situaţie nu poate să constituie un impediment pentru a solicita controlul de constituţionalitate al unor prevederi din perspectiva altor critici de neconstituţionalitate. În astfel de cazuri, Curtea trebuie să verifice dacă sesizarea conţine argumente noi sau dacă există circumstanţe de ordin general care să justifice o altă soluţie privind admisibilitatea (DCC nr.25 din 2 martie 2020, §19). Curtea constată că în Decizia nr.152 din 29 noiembrie 2018 Curtea a examinat problema limitării momentului până la care pot fi invocate nulităţile prevăzute de articolul 251 alin.(4) din Codul de procedură penală (§27). În această cauză, Curtea observă că sesizarea vizează alte critici de neconstituţionalitate ale articolului 251 alin.(4) din Codul de procedură penală, menţionate în §14 supra.

24. De asemenea, Curtea reţine că prevederile articolelor 251 alin.(2), 325 alin.(2), precum şi textele „poate” din articolul 413 alin.(3) şi, respectiv, „prin citirea lor” din articolul 414 alin.(2) din Codul de procedură penală nu au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate.

25. În continuare, Curtea trebuie să verifice, prin prisma argumentelor autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dacă textele contestate reprezintă o ingerinţă în vreun drept fundamental (a se vedea, mutatis mutandis, DCC nr.24 din 2 martie 2020, §18).

26. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile criticate contravin articolelor 1 alin.(3) [preeminenţa dreptului], 4 [drepturile şi libertăţile omului], 20 [accesul liber la justiţie], 23 [dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle], 26 [dreptul la apărare], 54 [restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi] şi 114 [înfăptuirea justiţiei] din Constituţie.

27. Cu titlu preliminar, Curtea reiterează că articolele 1 alin.(3), 4, 23 şi 54 din Constituţie instituie valori cu caracter general şi nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabile, autorul sesizării trebuie să demonstreze existenţa unor ingerinţe în drepturile fundamentale garantate de Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, HCC nr.3 din 18 ianuarie 2019, §18; HCC nr.19 din 24 septembrie 2019, §16; HCC nr.29 din 12 decembrie 2019, §19; DCC nr.3 din 16 ianuarie 2020, §22; DCC nr.8 din 24 ianuarie 2020, §28; DCC nr.28 din 12 martie 2020, §18; DCC nr.33 din 19 martie 2020, §21; DCC nr.48 din 25 mai 2020, §21; DCC nr.55 din 2 iunie 2020, §18).

28. Astfel, Curtea va analiza incidenţa articolelor 20, 26 şi 114 din Constituţie.

29. Din perspectiva articolului 251 alin.(2) şi alin.(4) din Codul de procedură penală, autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că aceste norme ar fi în contrarietate cu articolele 20, 26 şi 114 din Constituţie, pentru că (i) nu ar prevedea că întocmirea rechizitoriului cu încălcarea prevederilor legale ar atrage nulitatea actelor procedurale şi pentru că (ii) nu ar conferi instanţei de judecată competenţa de a invoca din oficiu nulitatea actelor procedurale atunci când nu s-au respectat prevederile legale privind întocmirea rechizitoriului.

30. Conform articolului 297 alin.(1) din Codul de procedură penală, cauza se trimite în judecată de către procurorul care a întocmit rechizitoriul.

31. Curtea notează că instanţelor de judecată le revine sarcina stabilirii în fiecare caz particular a sancţiunii în cazul încălcării unor prevederi referitoare la întocmirea rechizitoriului şi, respectiv, a efectelor (e.g. dacă încălcarea normelor procesuale penale nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act). De asemenea, instanţelor le revine sarcina de a asigura în fiecare caz particular ca dreptul la apărare al persoanei să fie practic şi efectiv şi, în consecinţă, să asigure caracterul echitabil al procesului penal.

32. Aşadar, aspectele ridicate în sesizare din perspectiva articolului 251 alin.(2) din Codul de procedură penală ţin de interpretarea şi aplicarea legii şi exced competenţei Curţii Constituţionale (a se vedea DCC nr.68 din 15 iunie 2020, §25, şi jurisprudenţa citată acolo). Această competenţă le revine, prin definiţie, instanţelor de judecată. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că rolul decizional conferit instanţelor de judecată urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (Rohlena v. Cehia [MC], 27 ianuarie 2015, §50 şi §51).

33. Curtea reţine ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate referitoare la prevederile articolului 251 alin.(4) din Codul de procedură penală în partea în care acestea omit să reglementeze competenţa instanţei de judecată de a invoca din oficiu nulitatea relativă a actelor procedurale, în cazul în care au fost întocmite cu încălcarea prevederilor articolului 296 alin.(2) din Codul de procedură penală.

34. În acest sens, Curtea reiterează considerentele sale din Decizia nr.152 din 29 noiembrie 2018, prin care Curtea a stabilit că nulitatea prevăzută de dispoziţiile articolului 251 alin.(4) din Codul de procedură penală, rezultată din încălcarea normelor care reglementează desfăşurarea procesului sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, nu implică probleme de neconstituţionalitate, dar, mai curând, reprezintă opţiunea legislatorului, care se înscrie în limitele politicii penale a statului (§27). De asemenea, Curtea menţionează că legislatorul a acordat doar părţilor dreptul de a invoca nulităţi relative ca o manifestare a principiilor procesului penal ca cel al contradictorialităţii, inclusiv acela al egalităţii armelor între acuzare şi apărare şi al creării unui echilibru între aceste funcţii procesuale, iar instanţa de judecată păstrându-şi astfel rolul de arbitru imparţial.

35. Aşadar, Curtea conchide că instanţei de judecată îi revine să decidă dacă încălcarea oricărei alte prevederi legale decât cele prevăzute în articolul 251 alin.(2) din Codul de procedură penală atrage nulitatea actului dacă a fost invocată de către părţi în instanţă – când partea a fost absentă la efectuarea actului, precum şi în cazul în care proba a fost prezentată nemijlocit în instanţă.

36. Cu privire la articolul 325 alin.(2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acesta stabileşte reguli privind modificarea învinuirii în instanţa de judecată. Astfel, modificarea învinuirii în instanţa de judecată se admite dacă prin aceasta nu se agravează situaţia inculpatului şi nu se lezează dreptul lui la apărare. Totuşi, modificarea învinuirii în sensul agravării situaţiei inculpatului se admite numai în cazurile şi în condiţiile Codului de procedură penală.

37. Deşi autorii excepţiei de neconstituţionalitate au contestat alineatul (2) al articolului menţionat în întregime, Curtea observă că ei pun în discuţie, de fapt, pretinsa insuficienţă de garanţii procedurale în cazul schimbării încadrării juridice a faptei printr-o hotărâre judecătorească de soluţionare a fondului cauzei, adusă la cunoştinţa persoanei doar după deliberare.

38. În acest context, Curtea notează că încadrarea juridică a faptei penale, identificarea normei aplicabile şi stabilirea pedepsei ţin de competenţa instanţei de judecată, care efectuează încadrarea juridică a faptei în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei deduse judecăţii (a se vedea DCC nr.76 din 21 mai 2019, §18; DCC nr.63 din 11 iunie 2020, §28). Instanţa de judecată nu este obligată să accepte încadrarea dată de către procuror (a se vedea DCC nr.40 din 8 mai 2018, §22).

39. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite competenţa instanţei de judecată de a schimba încadrarea juridică a acuzaţiei cu care a fost sesizată în mod legal, dar că această competenţă trebuie să fie însoţită de garanţii procedurale în favoarea inculpatului (a se vedea Adrian Constantin v. România, 12 aprilie 2011, §21). Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu interzice reîncadrarea juridică a faptelor de către judecător, cu excepţia cazului în care circumstanţele efectuării ei nu-i permit acuzatului să cunoască în detaliu acuzarea înaintată împotriva lui sau îl împiedică să-şi pregătească apărarea în mod efectiv (a se vedea Le Pen v. Franţa (dec.), 10 mai 2001; Weil v. Franţa (dec.), 18 septembrie 2001, §3; Ramos Ruiz v. Spania (dec.), 19 februarie 2002, §3; Rashid v. Bulgaria (dec.), 13 octombrie 2005; Krastev v. Bulgaria (dec.), 22 mai 2006).

40. Curtea Europeană a menţionat că nu se încalcă dreptul la un proces echitabil dacă persoana putea efectiv prevedea reîncadrarea juridică a faptei imputate (Alexe v. România, 3 mai 2016, §36). În acest sens, reîncadrarea juridică a faptei este suficient de previzibilă pentru persoană dacă se referă la un element intrinsec al acuzaţiei (a se vedea Sadak şi alţii v. Turcia [nr.1], 17 iulie 2001, §52 şi §56; Juha Nuutinen v. Finlanda, 24 aprilie 2007, §32; Marilena-Carmen Popa v. România, 18 februarie 2020, §47).

41. În condiţiile în care în timpul examinării cauzei penale în prima instanţă legislatorul a exclus articolul 195 din Codul penal, excludere secundată de completarea unor articole privind sustragerea bunurilor cu menţiunea „săvârşite în proporţii mari sau deosebit de mari”, pentru persoana, care, de altfel, a fost asistată de un apărător, era suficient de previzibil că instanţa de judecată va reîncadra juridic fapta în baza altei norme din Codul penal, care incrimina fapta şi care stabilea un tratament sancţionator mai blând.

42. Curtea Europeană a acceptat că persoana ar putea lua cunoştinţă de noua încadrare juridică a faptei chiar din conţinutul hotărârii instanţei de judecată (a se vedea Mihelj v. Slovenia, 15 ianuarie 2015, §44). În asemenea situaţii nu se încalcă dreptul la un proces echitabil şi, în special, dreptul la apărare, dacă persoana poate contesta hotărârea şi, respectiv, reîncadrarea juridică în faţa unei instanţe ierarhic superioare dotate cu competenţa examinării tuturor aspectelor relevante de fapt şi de drept (Ibidem, §44; Dallos v. Ungaria, 1 martie 2001, §§47-53; Sipavičius v. Lituania, 21 februarie 2002, §§30-34; I.H. şi alţii v. Austria, 20 aprilie 2006, §§36-38; Zhupnik v. Ucraina, 9 decembrie 2010, §§38-45). În cazul Gelenidze v. Georgia, 7 noiembrie 2019, §30, Curtea Europeană a subliniat că reîncadrarea juridică a faptei nu încalcă drepturile apărării dacă acuzatul beneficiază, în cadrul procedurii de control, de posibilitatea adecvată de a se apăra.

43. Curtea reţine că, în prezenta cauză, persoana acuzată nu este privată de dreptul de a obţine reexaminarea cauzei de către instanţa de apel şi de a se apăra prin toate mijloacele procedurale posibile. Potrivit articolului 401 din Codul de procedură penală, inculpatul are dreptul să atace sentinţa cu apel în vederea unei noi judecări în fapt şi în drept a cauzei, iar instanţa de apel este obligată, în baza articolului 414 alin.(1) din acelaşi Cod, să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în baza probelor examinate de prima instanţă, conform materialelor din cauza penală şi în baza oricăror probe noi prezentate (DCC nr.63 din 11 iunie 2020, §32).

44. Aşadar, eventualele vicii de notificare a noii încadrări juridice a faptei pot fi remediate prin intermediul căilor de atac (ibidem, §33).

45. Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză pendinte la Curtea de Apel Chişinău. Prin urmare, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, apărarea îşi va putea, în faţa acestei instanţei, prezenta poziţia şi combate constatările primei instanţe.

46. Cu privire la cuvântul „poate” din articolul 413 alin.(3) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acest articol stabileşte că instanţa de apel, la cererea părţilor, poate cerceta suplimentar probele administrate în primă instanţă şi poate administra probe noi. Astfel, dispoziţiile articolului 413 alin.(3) din Codul de procedură penală stabilesc atât (i) dreptul inculpatului sau al oricărui participant la procesul penal de a cere readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, precum şi (ii) competenţa instanţei de apel de a aprecia utilitatea administrării/readministrării probelor.

47. Aşadar, instanţa de apel ar putea admite sau, după caz, respinge cererile de cercetare suplimentară a probelor administrare sau cele de administrare a unor probe noi.

48. În jurisprudenţa sa, Curtea a menţionat că respingerea cererii de administrare a unei probe se face, de regulă, în situaţia în care instanţa va considera că aceasta nu este concludentă sau pertinentă pentru cauză (a se vedea HCC nr.2 din 23 ianuarie 2020, §64). Curtea a mai notat că refuzul nejustificat de a audia un martor al apărării, dacă declaraţia acestuia este pertinentă pentru cauza examinată, constituie o eroare gravă de fapt (a se vedea DCC nr.123 din 25 noiembrie 2019, §22). Această constatare poate fi extrapolată în raport cu refuzul nejustificat de a administra probe noi, pertinente pentru caz.

49. Curtea reţine că instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Prin urmare, refuzul de a administra probe noi solicitate de părţi trebuie motivat suficient. Mai mult, eventualul refuz al instanţei de apel poate fi contestat odată cu fondul cauzei. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este pertinentă cauzei.

50. Cu privire la textul „prin citirea lor” din articolul 414 alin.(2) din Codul de procedură penală, Curtea notează că acest articol stabileşte că instanţa de apel verifică declaraţiile şi probele materiale examinate de prima instanţă prin citirea lor în şedinţa de judecată, cu consemnarea în procesul-verbal.

51. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine, în esenţă, că textul criticat ar încălca dispoziţiile constituţionale invocate, deoarece citirea declaraţiei martorului în condiţiile articolului 414 alin.(2) din Codul de procedură penală ar lipsi părţile de posibilitatea de a pune întrebări acestuia, astfel încât principiul contradictorialităţii şi-ar pierde consistenţa reală.

52. Sub acest aspect, Curtea reţine că textul „prin citirea lor” din articolul 414 alin.(2) din Codul de procedură penală este incident în ipoteza în care părţile nu pun la îndoială şi nu contestă declaraţiile date în prima instanţă.

53. Totodată, conform alineatului (3) al aceluiaşi articol, în cazul în care declaraţiile persoanelor care au fost audiate în prima instanţă se contestă de către părţi, la solicitarea acestora, persoanele care le-au depus pot fi audiate în instanţa de apel conform regulilor generale pentru examinarea cauzelor în primă instanţă.

54. În aceste condiţii, Curtea reţine că textele „poate” din articolul 413 alin.(3) şi, respectiv, „prin citirea lor” din articolul 414 alin.(2) din Codul de procedură penală nu aduc vreo ingerinţă, per se, drepturilor garantate de articolele 20 şi 26 din Constituţie. De asemenea, textele legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale care consacră înfăptuirea justiţiei, deoarece, potrivit articolului 114 din Legea fundamentală, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti, iar judecătorii, indiferent de faza procesuală în care sunt implicaţi, sunt independenţi şi se supun numai legii.

55. Mai mult, pentru că în acest caz autorii excepţiei pun în discuţie inclusiv cerinţa previzibilităţii legii procesual penale, Curtea îşi reiterează jurisprudenţa în materie, în care a stabilit că Codul de procedură penală nu poate să abunde în texte explicative. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept procedural penal (a se vedea, în acest sens, DCC nr.124 din 30 octombrie 2018, §24; DCC nr.152 din 29 noiembrie 2018, §24).

56. Aşadar, Curtea constată că, în cazul dat, legislaţia procesual-penală conţine suficiente garanţii pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, iar modul de aplicare a garanţiilor unui proces echitabil în cadrul procedurilor în faţa curţilor de apel depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor în cauză, urmând să se ţină cont de totalitatea procedurilor şi a rolului curţii de apel în ordinea juridică internă (a se vedea Botten v. Norvegia, 19 februarie 1996, §39).

57. Prin urmare, în baza celor menţionate supra, Curtea constată că prezenta sesizare privind excepţia de neconstituţionalitate nu întruneşte condiţiile de admisibilitate şi nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Din aceste motive, în baza articolului 26 alin.(1) din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi a articolelor 61 alin.(3) şi 64 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

DECIDE:

1. Se declară inadmisibilă sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate:

- a articolului 251 alin.(2) şi alin.(4);

- a articolului 325 alin.(2);

- a cuvântului „poate” din articolul 413 alin.(3)

- a textului „prin citirea lor” din articolul 414 alin.(2) din Codul de procedură penală, ridicată de către domnii avocaţi Vasile Nicoară şi Gheorghe Nogai, în interesul inculpatei Angela Iuraşco, în dosarul nr.1a-683/18, pendinte la Curtea de Apel Chişinău.

2. Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.