H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 16 alin.(9) din Legea

nr.180 din 26 iulie 2018 privind declararea voluntară şi stimularea fiscală

(accesul la informaţiile privind declararea voluntară a bunurilor)

(Sesizarea nr.106g/2019)

 

nr. 29  din  12.12.2019

 

Monitorul Oficial nr.7-13/1 din 17.01.2020

 

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Vladimir ŢURCAN, preşedinte,

dlui Eduard ABABEI,

dnei Domnica MANOLE,

dlui Nicolae ROŞCA,

dnei Liuba ŞOVA,

dlui Serghei ŢURCAN, judecători,

cu participarea dlui Dumitru Avornic, asistent judiciar,

Având în vedere sesizarea înregistrată pe 30 mai 2019,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

 

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolului 16 alin.(9) din Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală nr.180 din 26 iulie 2018: „Prin derogare de la prevederile art.131 din Codul fiscal, informaţiile aferente executării prezentei legi se vor prezenta doar la solicitarea Autorităţii Naţionale de Integritate, a Serviciului Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor şi a subiectului declarării voluntare”, ridicată de către dl avocat Vitalie Zama, în dosarul nr.3-2368/2018, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Râşcani.

2. Sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost trimisă la Curtea Constituţională pe 21 mai 2019 de doamna judecător Iraida Secrieru, în baza articolului 12¹ din Codul de procedură civilă.

3. Prin decizia Curţii Constituţionale din 18 noiembrie 2019, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost declarată admisibilă, fără a se prejudeca fondul cauzei.

4. În procesul examinării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Centrului de Resurse Juridice, Institutului de Reforme Penale, Asociaţiei pentru Democraţie Participativă „ADEPT”, Institutului pentru Dezvoltare şi Iniţiative Sociale „Viitorul”, organizaţiei Transparency International din Republica Moldova, Centrului de analiză şi prevenire a corupţiei şi organizaţiei Amnesty International Moldova.

5. La şedinţa publică a Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a fost susţinută de către dl avocat Vitalie Zama, autorul acesteia. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Radu Radu, consultant principal din cadrul Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi organele de drept în Direcţia Generală Juridică a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, Secretar de Stat în cadrul Ministerului Justiţiei, de dl Dorel Noroc, Secretar de Stat în cadrul Ministerului Finanţelor, şi de dna Victoria Belous, şef al Direcţiei expertiză juridică a Serviciului Fiscal de Stat.

 

CIRCUMSTANŢELE LITIGIULUI PRINCIPAL

6. Pe data de 9 octombrie 2018, Asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”, pe care o reprezintă dl avocat Vitalie Zamă în această cauză, i-a solicitat Serviciului Fiscal de Stat să ofere informaţii de interes public privind: (1) lista nominală a persoanelor fizice, cetăţeni ai Republicii Moldova, care au declarat voluntar bunurile în perioada 17 august 2018 – 10 octombrie 2018, conform reglementărilor Legii nr.180 din 26 iulie 2018 privind declararea voluntară şi stimularea fiscală; (2) valoarea bunurilor declarate voluntar de persoanele fizice, cetăţeni ai Republicii Moldova, în perioada 17 august 2018 – 10 octombrie 2018, conform reglementărilor Legii nr.180 din 26 iulie 2018 privind declararea voluntară şi stimularea fiscală; (3) suma totală a taxelor încasate la bugetul de stat ca urmare a declarării voluntare a bunurilor în perioada 17 august 2018 – 10 octombrie 2018, conform reglementărilor Legii nr.180 din 26 iulie 2018 privind declararea voluntară şi stimularea fiscală; (4) lista nominală a contribuabililor care au beneficiat de stimulările fiscale în perioada 17 august 2018 – 10 octombrie 2018, conform reglementărilor Legii nr.180 din 26 iulie 2018 privind declararea voluntară şi stimularea fiscală.

7. Pe 26 octombrie 2018, Asociaţiei reclamante i-a fost refuzat accesul la informaţiile solicitate, invocându-se prevederile articolului 16 alin.(9) din Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală. Refuzul Serviciului Fiscal de Stat a fost contestat în faţa judecătoriei Chişinău, sediul Râşcani, în cadrul căreia a şi fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate care stă la baza acestei sesizări. În excepţia de neconstituţionalitate, dl avocat Vitalie Zama a susţinut că articolul 16 alin.(9) din Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală contravine articolelor 1 alin.(3), 4 alin.(2), 23, 34 alin.(1) şi (2) şi 54 alin.(2) din Constituţie.

8. Prin încheierea din 20 mai 2019, Judecătoria Chişinău, sediul Râşcani, a admis ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a trimis sesizarea la Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

 

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

9. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 28

Viaţa intimă, familială şi privată

„Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată.”

Articolul 32

Libertatea opiniei şi a exprimării

„(1) Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gândirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alt mijloc posibil.

(2) Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie.

(3) Sunt interzise şi pedepsite prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional.”

Articolul 34

Dreptul la informaţie

„(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională.

(4) Mijloacele de informare publică, de stat sau private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

(5) Mijloacele de informare publică nu sunt supuse cenzurii.”

Articolul 54

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

„(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

(3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.

(4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”

10. Prevederile relevante ale Legii nr.180 din 26 iulie 2018 privind declararea voluntară şi stimularea fiscală sunt următoarele:

Articolul 16

Aplicarea prevederilor prezentei legi

„[…]

(9) Prin derogare de la prevederile articolului 131 din Codul fiscal, informaţiile aferente executării prezentei legi se vor prezenta doar la solicitarea Autorităţii Naţionale de Integritate, a Serviciului Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor şi a subiectului declarării voluntare.”

11. Prevederile relevante ale Codului fiscal, adoptat prin Legea nr.1163 din 24 aprilie 1997, sunt următoarele:

Articolul 131

Organele cu atribuţii de administrare fiscală

„(1) Organe care exercită atribuţii de administrare fiscală sunt: Serviciul Fiscal de Stat, organele vamale, serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriilor şi alte organe abilitate, conform legislaţiei.

[…]

(5) Organele cu atribuţii de administrare fiscală sunt în drept să prezinte informaţiile de care dispun referitor la un contribuabil concret:

a) funcţionarilor fiscali şi persoanelor cu funcţie de răspundere ale organelor cu atribuţii de administrare fiscală, în scopul îndeplinirii de către ei a atribuţiilor de serviciu;

b) autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, în scopul îndeplinirii de către acestea a atribuţiilor;

c) instanţelor de judecată, în scopul examinării cazurilor ce ţin de competenţa acestora;

d) organelor de drept – informaţia necesară în cadrul urmăririi penale şi/sau privind încălcările fiscale;

e) Comisiei Electorale Centrale şi Curţii de Conturi, în scopul îndeplinirii funcţiilor acesteia;

f) organelor fiscale ale altor ţări, în conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;

g) executorilor judecătoreşti, pentru executarea documentelor executorii;

h) coordonatorilor oficiilor teritoriale ale Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat, pentru verificarea veniturilor solicitanţilor de asistenţă juridică garantată de stat;

i) organelor abilitate cu funcţii în domeniul migraţiei – informaţia despre obiectele impozabile ale imigranţilor, în scopul îndeplinirii de către acestea a atribuţiilor;

j) organelor cu atribuţii de aprobare a preţurilor şi tarifelor, în scopul îndeplinirii de către acestea a atribuţiilor;

k) contribuabilului – informaţia cu caracter personal despre acesta privind obligaţiile fiscale şi alte plăţi la bugetul public naţional, a căror evidenţă este ţinută de Serviciul Fiscal de Stat;

l) mijloacelor de informare în masă – informaţia despre sumele de plăţi achitate la bugetul public naţional şi/sau încălcările fiscale dacă acest fapt nu este în detrimentul intereselor legale ale organelor de drept şi judiciare;

m) administratorilor autorizaţi, în conformitate cu prevederile legislaţiei insolvabilităţii şi administratorilor autorizaţi;

n) fondatorilor şi/sau acţionarilor întreprinderii – informaţia privind lipsa sau existenţa restanţelor (eliberarea certificatelor privind lipsa sau existenţa restanţelor);

o) biroului istoriilor de credit – informaţia referitoare la veniturile obţinute din sursele de venit de către un contribuabil concret, în scopul evaluării contribuabilului la faza precontractuală şi al monitorizării angajamentelor de plată, în baza unui acord stabilit între părţi;

p) Consiliului Concurenţei, în scopul examinării cazurilor din domeniul concurenţei, al ajutorului de stat şi al publicităţii.

[…]

(9) Serviciul Fiscal de Stat furnizează gratuit oricăror autorităţi/instituţii bugetare şi contribuabilului informaţia în limitele prevăzute de prezentul cod, în formatul disponibil Serviciului Fiscal de Stat.

[…]”

 

ÎN DREPT

A. ADMISIBILITATEA

12. Prin decizia din 18 noiembrie 2019, Curtea a confirmat respectarea, în prezenta cauză, a condiţiilor de admisibilitate a unei excepţii de neconstituţionalitate, stabilite în jurisprudenţa sa constantă.

13. Curtea a reţinut că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate este articolul 16 alin.(9) din Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală. Verificarea constituţionalităţii acestui tip de acte normative ţine de competenţa sa ratione materiae, potrivit articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie.

14. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-o cauză care are ca obiect examinarea unui act de refuz al unei autorităţi administrative. Instanţa trebuie să aplice prevederile legale contestate, fapt pe care Curtea îl confirmă.

15. De asemenea, excepţia a fost ridicată de către reprezentantul unei părţi la proces.

16. Nu există hotărâri anterioare în care Curtea să se fi pronunţat cu privire la constituţionalitatea prevederilor contestate.

17. Pentru a declara admisibilă sesizarea, Curtea a trebuit să stabilească şi incidenţa drepturilor garantate de Constituţie, invocate de către autorul sesizării.

18. Autorul sesizării şi-a bazat excepţia de neconstituţionalitate pe articolele 1 alin.(3), 4 alin.(2), 23, 34 alin.(1) şi (2) şi 54 alin.(2) din Constituţie.

19. Curtea a subliniat că articolele 1, 4, 23 şi 54 din Constituţie nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabile, autorul excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să demonstreze existenţa unor ingerinţe în drepturi substanţiale garantate de Constituţie. Abia în analiza caracterului justificat al ingerinţei în drepturile substanţiale garantate de Constituţie Curtea poate pune în operă valorile şi standardele pe care le garantează articolele menţionate mai sus: preeminenţa dreptului, prioritatea tratatelor privind protecţia drepturilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, legalitatea şi proporţionalitatea (a se vedea, în acest sens, HCC nr.19 din 24 septembrie 2019, §16; HCC nr.3 din 18 ianuarie 2019, §18).

20. Autorul sesizării a subliniat, însă, existenţa unei ingerinţe în dreptul la informaţie, drept substanţial, garantat de articolul 34 din Constituţie.

21. Articolul 34 alin.(1) din Constituţie prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

22. Curtea nu a efectuat o analiză la modul concret referitor la existenţa unui drept de acces la informaţii care sunt deţinute de autorităţile statale în cazul informaţiilor solicitate de către asociaţia pe care o reprezintă autorul sesizării. Această analiză trebuie efectuată de către judecătorul de drept comun în faţa căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, în lumina circumstanţelor particulare ale cazului. Analiza se justifică prin obligativitatea interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu tratatele la care Republica Moldova este parte, potrivit articolului 4 alin.(1) din Constituţie. În acest sens, pot fi utilizate criteriile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Magyar Helsinki Bizottság v. Ungaria [MC], 8 noiembrie 2016, cu privire la stabilirea câmpului de aplicare a dreptului de acces la informaţii, ca parte a dreptului la libera exprimare. Acestea sunt considerate „criterii-prag” pentru dreptul de acces la informaţii deţinute de către autorităţile statale.

23. Curtea a reiterat criteriile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Magyar Helsinki Bizottság v. Ungaria [MC], la §158-170:

„(α) Scopul solicitării informaţiilor

158. În primul rând, constituie o condiţie preliminară că scopul persoanei care solicită accesul la informaţii deţinute de o autoritate publică constă în exercitarea libertăţii sale „de a primi şi de a comunica informaţii şi idei” altora. Astfel, Curtea a analizat dacă strângerea informaţiilor reprezenta un pas pregătitor relevant în activitatea jurnalistică sau în alte activităţi care creează un for sau care constituie un element al dezbaterii publice (vezi, mutatis mutandis, Társaság a Szabadságjogokért v. Ungaria, 14 aprilie 2009, §27-28; şi Österreichische Vereinigung zur Erhaltung, Stärkung und Schaffung v. Austria, 28 noiembrie 2013, §36).

159. În acest context, poate fi reiterat faptul că, în sfera libertăţii presei, Curtea a reţinut că, „date fiind obligaţiile şi responsabilităţile inerente exerciţiului libertăţii de exprimare, garanţia acordată de articolul 10 jurnaliştilor în privinţa efectuării de reportaje referitoare la chestiunile de interes general face obiectul unei condiţii potrivit căreia ei acţionează cu bună-credinţă pentru a oferi informaţii corecte şi de încredere, potrivit eticii jurnalistice” (vezi Goodwin v. Regatul Unit, 27 martie 1996, §39; Fressoz şi Roire v. Franţa [MC], 21 ianuarie 1999, §54; şi Bladet Tromsø şi Stensaas v. Norvegia [MC], 20 mai 1999, §65). Aceleaşi considerente sunt aplicabile atunci când o organizaţie neguvernamentală îşi asumă rolul de „câine de pază” al societăţii democratice.

Prin urmare, pentru a fi incident articolul 10, trebuie stabilit dacă informaţiile solicitate au fost, de fapt, necesare pentru exerciţiul libertăţii de exprimare (vezi Roşiianu v. România, 24 iunie 2014, §63). Pentru Curte, obţinerea accesului la informaţii va fi considerată necesară în cazul în care blocarea acestuia va împiedica sau va submina exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare al persoanei (vezi Társaság a Szabadságjogokért v. Ungaria, 14 aprilie 2009, §28), inclusiv dreptul „de a primi şi de a comunica informaţii şi idei”, de o manieră conformă cu asemenea „îndatoriri şi responsabilităţi”, aşa cum decurge din paragraful 2 al articolului 10.

(β) Natura informaţiilor solicitate

160. Curtea a reţinut anterior că interzicerea accesului la informaţii a constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a primi şi de a comunica informaţii în situaţii în care informaţiile solicitate priveau „utilizarea măsurilor de supraveghere electronică” (vezi Youth Initiative for Human Rights, 25 iunie 2013, §24), erau „informaţii referitoare la o sesizare depusă la Curtea Constituţională” şi vizau „o chestiune de importanţă publică” (vezi Társaság a Szabadságjogokért v. Ungaria, 14 aprilie 2009, §37-38), reprezentau „surse documentare originale pentru o cercetare istorică legitimă” (vezi Kenedi v. Ungaria, 26 mai 2009, §43) şi decizii pivind comisioane de tranzacţie a bunurilor imobile (vezi Österreichische Vereinigung zur Erhaltung, Stärkung und Schaffung eines wirtschaftlich gesunden land-und forstwirtschaftlichen Grundbesitzes v. Austria, 28 noiembrie 2013, §42), acordând o atenţie deosebită existenţei unor categorii speciale de informaţii considerate a fi de interes public.

161. Menţinând această abordare, Curtea consideră că, în baza Convenţiei, informaţiile, datele sau documentele pentru care se solicită accesul trebuie să treacă un test privind existenţa interesului public pentru a se putea susţine necesitatea dezvăluirii lor. O asemenea necesitate poate exista acolo unde, inter alia, dezvăluirea presupune transparentizarea modului de administrare a treburilor publice şi chestiuni de interes pentru întreaga societate, permiţând, astfel, participarea întregului public la guvernarea publică.

162. Curtea a subliniat că definirea a ceea ce poate constitui un subiect de interes public va depinde de circumstanţele fiecărui caz. Interesul public se referă la chestiuni care afectează publicul într-o asemenea măsură, încât acesta să manifeste un interes în mod legitim, care îi atrage atenţia sau care îl priveşte într-o măsură semnificativă, în special pentru că afectează bunăstarea cetăţenilor sau viaţa comunităţii. Acesta este şi cazul chestiunilor apte să dea naştere unor controverse considerabile, care privesc o problemă socială importantă sau care implică o problemă cu privire la care publicul ar avea un interes să fie informat. Interesul public nu poate fi redus la setea publicului de informaţii despre viaţa privată a altora sau la dorinţa atingerii unei audienţe bazate pe senzaţii tari sau chiar pe indecenţă. Pentru a se stabili dacă publicarea se referă la un subiect de o importanţă generală, este necesar să se evalueze publicarea ca întreg, având în vedere contextul în care apare (vezi Couderc şi Hachette Filipacchi Associés v. Franţa [MC], 10 noiembrie 2015, §97 şi 103).

163. În această privinţă, este relevantă poziţia privilegiată acordată de către Curte în jurisprudenţa sa referitoare la discursul politic şi la dezbaterile de interes public. Raţiunea pentru acceptarea unei întinderi restrânse, în baza articolului 10 §2 din Convenţie, în cazul unor restricţii asupra unor asemenea exprimări (vezi Lingens v. Austria, 8 iulie 1986, §38 şi 41; şi Sürek v. Turcia (nr.1) [MC], 8 iulie 1999, §61), militează, astfel, pentru acordarea unui drept de acces, în baza articolului 10 §1, la asemenea informaţii deţinute de către autorităţile publice.

(γ) Rolul reclamantului

164. O consecinţă logică a celor două criterii stabilite mai sus – unul referitor la scopul solicitării informaţiilor, celălalt cu privire la natura informaţiilor solicitate – este că rolul particular al solicitantului de informaţii în „primirea şi comunicarea” lor către public atrage o importanţă specială. Astfel, stabilind dacă statul reclamat a interferat cu dreptul reclamantului în baza articolului 10 prin interzicerea accesului la anumite documente, Curtea a acordat o greutate specială rolului reclamantului de jurnalist (vezi Roşiianu v. România, 24 iunie 2014, §61) sau de „câine de pază” al societăţii democratice sau de organizaţie neguvernamentală ale cărei activităţi au ca obiect chestiuni de interes public (vezi Társaság a Szabadságjogokért v. Ungaria, 14 aprilie 2009, §36; Österreichische Vereinigung zur Erhaltung, Stärkung und Schaffung eines wirtschaftlich gesunden land- und forstwirtschaftlichen Grundbesitzes v. Austria, 28 noiembrie 2013, §35; Youth Initiative for Human Rights v. Serbia, 25 iunie 2013, §20; şi Guseva v. Bulgaria, 17 februarie 2015, §41).

165. De vreme ce articolul 10 garantează libertatea de exprimare „fiecărei persoane”, practica Curţii a condus la recunoaşterea rolului esenţial jucat de presă într-o societate democratică (vezi De Haes şi Gijsels v. Belgia, 24 februarie 1997, §37) şi a poziţiei speciale a jurnaliştilor în acest context. Ea a reţinut că garanţiile care trebuie acordate presei sunt de o importanţă particulară (vezi Goodwin v. Regatul Unit, 27 martie 1996, §39, şi Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 26 noiembrie 1991, §59). Rolul vital al media în facilitarea şi stimularea dreptului publicului de a primi şi de a comunica informaţii şi idei a fost recunoscut în mod repetat de către Curte, după cum urmează: „Îndatorirea presei este să comunice – de o manieră conformă cu obligaţiile şi cu responsabilităţile ei – informaţii şi idei privitoare la toate chestiunile de interes public. Nu doar ea are sarcina de a comunica asemenea informaţii şi idei: publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi. Dacă ar fi fost altfel, presa nu ar fi putut juca rolul ei vital de „câine de pază” al societăţii democratice (vezi Bladet Tromsø şi Stensaas v. Norvegia [MC], 20 mai 1999, §59 şi 62).”

166. Curtea a mai recunoscut că funcţia de creare a diferitelor platforme pentru dezbaterea publică nu este limitată la presă, ci poate fi exercitată de, între altele, organizaţiile neguvernamentale, ale căror activităţi constituie un element esenţial al dezbaterii publice informate. Curtea a acceptat că atunci când o ONG atrage atenţia la chestiuni de interes public, ea exercită un rol de „câine de pază” al societăţii democratice, de o importanţă similară cu cea a presei (vezi Animal Defenders International v. Regatul Unit [MC], 22 aprilie 2013, §103), şi poate fi caracterizat ca un „câine de pază” social care pretinde o protecţie similară în baza Convenţiei, ca cea acordată presei (ibid.; Társaság a Szabadságjogokért v. Ungaria, 14 aprilie 2009, §27; şi Youth Initiative for Human Rights v. Serbia, 25 iunie 2013, §20). Ea a recunoscut faptul că societatea civilă are o contribuţie importantă în discuţia privind treburile publice (vezi, de exemplu, Steel şi Morris v. Regatul Unit, 15 februarie 2005, §89; şi Társaság, §38).

167. Modul în care „câinii de pază” publici îşi efectuează activităţile pot avea un impact semnificativ asupra funcţionării adecvate a societăţii democratice. Este în interesul societăţii democratice să-i permită presei să-şi exercite rolul vital de „câine de pază public” atunci când comunică informaţii de preocupare publică (vezi Bladet Tromsø şi Stensaas v. Norvegia [MC], 20 mai 1999, §59), tot aşa cum trebuie să le permită ONG-urilor care monitorizează statul să procedeze la fel. Dar fiind faptul că informaţia corectă constituie instrumentul activităţii lor, adesea va fi necesar pentru persoanele şi organizaţiile care exercită funcţia de „câine de pază” al societăţii democratice să aibă acces la informaţii pentru a-şi exercita rolul de prezentare a reportajelor privind chestiunile de interes public. Obstacolele create pentru a împiedica accesul la informaţii poate conduce la imposibilitatea celor care lucrează în media sau în sferele înrudite să-şi mai asume în mod efectiv rolul de „câine de pază”, putând fi afectată şi capacitatea de a oferi informaţii corecte şi de încredere (vezi Társaság a Szabadságjogokért v. Ungaria, 14 aprilie 2009, §38).

168. Astfel, Curtea reţine un considerent important care constă în scopul persoanei care solicită accesul la informaţiile în discuţie, scop referitor la informarea publicului în capacitatea ei de „câine de pază” public. Acest fapt nu înseamnă, totuşi, că dreptul de acces la informaţii trebuie să fie aplicabil exclusiv în cazul ONG-urilor sau al presei. Ea reiterează că de un nivel înalt de protecţie beneficiază şi cercetătorii universitari (vezi Başkaya şi Okçuoğlu v. Turcia [MC], 8 iulie 1999, §61-67; Kenedi v. Ungaria, 26 mai 2009, §42, şi Gillberg v. Suedia, 3 aprilie 2012, §93) şi autorii literari privind chestiunile de interes public (vezi Chauvy şi alţii v. Franţa, 29 iunie 2004, §68, şi Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July v. Franţa [MC], 22 octombrie 2007, §48). Curtea va nota, de asemenea, că dat fiind rolul important pe care-l joacă Internetul în sporirea accesului publicului la ştiri şi în facilitarea diseminării informaţiilor (vezi Delfi AS v. Estonia [MC], 16 iunie 2015, §133), funcţia bloggerilor şi a utilizatorilor populari ai media sociale poate fi asimilat, de asemenea, celui de „câini de pază publici”, în măsura în care este avută în vedere protecţia acordată de articolul 10.

(δ) Existenţa şi disponibilitatea informaţiilor

169. Ajungând la concluzia că refuzul accesului a încălcat articolul 10, Curtea a acordat anterior atenţie faptului că informaţiile solicitate erau „existente şi disponibile” şi nu pretindeau colectarea vreunor date de către Guvern (vezi Társaság a Szabadságjogokért v. Ungaria, 14 aprilie 2009, §36, şi, a contrario, Weber v. Germania (dec.), 6 ianuarie 2015, §26). Pe de altă parte, Curtea a respins argumentul autorităţilor naţionale privind dificultatea anticipată de strângere a informaţiilor ca motiv pentru refuzul lor de a-i oferi reclamantului documente, acolo unde o asemenea dificultate a fost generată de propria practică a autorităţilor (vezi Österreichische Vereinigung zur Erhaltung, Stärkung und Schaffung eines wirtschaftlich gesunden land-und forstwirt­schaftlichen Grundbesitzes v. Austria, 28 noiembrie 2013, §46).

170. În lumina jurisprudenţei menţionate mai sus şi având în vedere şi formularea articolului 10 §1 (în special cuvintele „fără amestecul autorităţilor publice”), Curtea consideră că existenţa şi disponibilitatea informaţiilor solicitate trebuie să constituie aspecte importante în analiza generală privind caracterul de „ingerinţă” în libertatea de a „primi şi comunica informaţii” a refuzului de a oferi informaţii, aşa cum este protejat de această prevedere”.

24. Curtea a reţinut că aceste criterii trebuie aplicate de către instanţele de drept comun, în general, în cauzele în care se solicită accesul la informaţii deţinute de către autorităţile statului, pentru a se stabili incidenţa dreptului de acces la informaţii. Ea reiterează că această concluzie decurge din obligaţia autorităţilor statale de a interpreta şi aplica dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului în concordanţă cu, inter alia, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum decurge din articolul 4 alin.(1) din Constituţie.

25. Curtea a subliniat că una dintre funcţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului, interpretul oficial al Convenţiei, constă în stabilirea unui nivel minim de protecţie a drepturilor fundamentale care trebuie garantat în toate statele membre ale Convenţiei. Curtea Europeană a explicat consecinţele acestei funcţii în Soering v. Regatul Unit, 7 iulie 1989, §87: ... obiectul şi scopul Convenţiei, ca instrument pentru protecţia fiinţelor umane, pretind ca prevederile sale să fie interpretate şi aplicate astfel încât să-i facă garanţiile practice şi efective... Mai mult, orice interpretare a drepturilor şi a libertăţilor garantate trebuie să fie conformă cu „spiritul general al Convenţiei, ca instrument conceput să menţină şi să promoveze idealurile şi valorile unei societăţi democratice” (a se vedea HCC nr.10 din 8 mai 2018, §49).

26. În lipsa vreunei observaţii precise a instanţei de judecată în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate privind întrunirea acestor criterii, cu excepţia unei constatări din încheierea sa din 20 mai 2019, potrivit căreia „prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei”, Curtea a pornit de la prezumţia incidenţei dreptului de acces la informaţii în dosarul nr.3-2368/2018.

27. Odată stabilită incidenţa dreptului de acces la informaţii, Curtea trebuie să verifice, la etapa examinării fondului cauzei, legalitatea şi proporţionalitatea lato sensu a ingerinţei.

 

B. FONDUL CAUZEI

Pretinsa încălcare a articolului 34 din Constituţie

 

A. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

28. Potrivit autorului sesizării, articolul 16 alin.(9) din Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală contravine articolelor 1 alin.(3), 4 alin.(2), 23, 34 alin.(1) şi (2) şi 54 alin.(2) din Constituţie.

29. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că îngrădirea accesului la informaţie, instituită prin prevederile articolului 16 alin.(9) din Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală nr.180 din 26 iulie 2018, nu satisface exigenţele prevăzute de Constituţia Republicii Moldova, deoarece nu urmăreşte vreun scop legitim şi nu este necesară într-o societate democratică. De asemenea, autorul consideră că interdicţia contestată are un efect descurajator pentru solicitanţii de informaţii.

 

B. Argumentele autorităţilor şi ale organizaţiilor care şi-au prezentat opinia solicitată

30. În opinia Parlamentului, norma contestată produce o ingerinţă în articolul 34 din Constituţie. De asemenea, Parlamentul consideră că norma contestată este accesibilă şi redactată cu suficientă precizie. Cu privire la scopul legitim urmărit, se menţionează că interdicţia contestată urmăreşte protecţia vieţii private şi a reputaţiei altor persoane. În fine, Parlamentul consideră că interdicţia contestată apreciază corect echilibrul dintre interesele concurente, prin urmare este proporţională.

31. Preşedintele Republicii Moldova a menţionat că liberul acces la informaţie poate genera prejudicii morale sau materiale unei persoane şi, în special, intereselor statului. Acesta susţine că, „deşi accesul la informaţie are consecinţe grave asupra funcţionării adecvate a unui regim democratic, articolul 34 alin.(3) din Constituţie stabileşte că dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a cetăţenilor”. Potrivit Preşedintelui Republicii Moldova, restricţia prevăzută de lege nu prezintă un risc de neconstituţionalitate.

32. În opinia prezentată de către Guvern se menţionează că dreptul de acces la informaţii nu este absolut şi poate fi restrâns în baza articolului 54 din Constituţie. Guvernul consideră că norma contestată este clară, fiind prevăzută de lege. De asemenea, norma contestată urmăreşte realizarea următoarelor scopuri legitime: protejarea drepturilor, libertăţilor şi a demnităţii altor persoane şi împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale. Guvernul face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care stabileşte că dreptul de acces la informaţii şi dreptul la protecţia vieţii private sunt două drepturi care, în principiu, merită un respect egal. În fine, Guvernul menţionează că, în măsura în care limitarea prin lege a accesului la informaţie urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică, norma contestată este compatibilă cu Constituţia.

33. Transparency International Moldova a susţinut că ingerinţa contestată urmăreşte un alt scop decât cel public. Acest scop constă în protejarea intereselor persoanelor de legalizare a bunurilor obţinute fraudulos. Ingerinţa reduce eforturile depuse de combatere a corupţiei, a spălării banilor şi a demotivării altor fraude de ordin economico-financiar. În opinia sa, accesul la informaţie permite investigarea multor fraude care au avut loc în Republica Moldova, cauze de îmbogăţire ilicită, spălări de bani şi altele. Potrivit organizaţiei căreia i s-a solicitat opinia, ingerinţa nu este proporţională.

 

C. Aprecierea Curţii

1. Principii generale

34. Curtea menţionează că, potrivit articolului 34 alin.(1) şi (2) din Constituţie, dreptul persoanei de acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. Potrivit competenţelor ce le revin, autorităţile publice sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor cu privire la treburile publice şi la problemele de interes personal. Dreptul de acces la orice informaţie vizează modul, mijloacele şi condiţiile în care se realizează administrarea treburilor de stat şi dreptul de a difuza astfel de informaţii (HCC nr.19 din 22 iunie 2015, §31-32).

35. Curtea notează că dreptul la informaţie este dreptul de a solicita informaţii de la autorităţile şi instituţiile publice. Acest drept comportă două aspecte: dreptul de a solicita şi dreptul de a primi informaţii. În acest sens, orice autoritate şi/sau instituţie publică este obligată să ofere informaţiile solicitate, atât timp cât nu există un motiv legitim de a refuza aceste solicitări (HCC nr.19 din 22 iunie 2015, §34-35).

36. Curtea subliniază că dreptul de acces la informaţii de interes public, garantat de articolul 34 din Constituţie, reprezintă o lex specialis, raportat la dreptul la libera exprimare, garantat de articolul 32 din Constituţie, care reprezintă cadrul general pentru acesta. Legătura dintre articolul 32 şi articolul 34 din Constituţie este deosebit de relevantă acolo unde autorităţile statului interferează cu dreptul de acces la informaţii, pentru că solicitarea accesului la informaţii se face în vederea comunicării acestora publicului. Prin urmare, principiile generale aplicabile articolului 32 operează, a fortiori, în cazul articolului 34 din Constituţie.

37. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile de bază pentru progresul ei şi pentru împlinirea fiecărei persoane. Libertatea de exprimare nu se referă doar la informaţiile sau la ideile primite în mod favorabil sau considerate ca inofensive ori în privinţa cărora publicul ar fi indiferent, ci şi la cele care ofensează, şochează sau tulbură o anumită stare de fapt. Acestea sunt exigenţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există „o societate democratică”.

38. Orice limitare a acestei libertăţi trebuie justificată în mod convingător. Justificarea limitării trebuie să se facă în lumina standardului proporţionalităţii, impus de articolul 54 din Constituţie, standard care reclamă, inter alia, ca motivele avansate de către legislator să fie pertinente şi suficiente.

39. Curtea notează că viaţa privată reprezintă un concept vast, nesusceptibil de o definiţie exhaustivă. Curtea Europeană a reţinut, în jurisprudenţa ei, că numele, identificarea de gen, apartenenţa etnică, viziunea religioasă, informaţia privind starea sănătăţii, dreptul la reputaţie, orientarea sexuală ş.a. constituie elemente importante ale sferei personale protejate de articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest articol, care stă, împreună cu jurisprudenţa care-l dezvoltă, la baza interpretării articolului 28 din Constituţie, poate include şi activităţile cu caracter profesional sau de afaceri (a se vedea Niemietz v. Germania, 16 decembrie 1992, §29). Prin urmare, există o zonă de interacţiune a unei persoane cu altele, chiar şi într-un context public, care se poate încadra în câmpul de aplicare a vieţii private (a se vedea Peck v. Regatul Unit, 28 ianuarie 2003, §57).

40. Protecţia datelor cu caracter personal are o importanţă fundamentală pentru exerciţiul dreptului persoanei la viaţa privată. Articolul 28 din Constituţie garantează un drept la autodeterminare informaţională, care le permite persoanelor să se bazeze pe dreptul lor la viaţa privată cu privire la informaţii care, deşi neutre, sunt colectate, procesate şi diseminate în mod colectiv şi de o manieră în care face incident acest articol (a se vedea Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy v. Finlanda [MC], 27 iunie 2017, §137).

2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză

41. Curtea observă că ingerinţa în dreptul de acces la informaţii este prevăzută de o lege şi că autorul sesizării nu contestă nerespectarea exigenţelor calităţii legii prin adoptarea articolului 16 alin.(9) din Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală. Din acest motiv, Curtea nu consideră necesară o analiză detaliată a prevederilor contestate, prin prisma testului calităţii legii.

42. Consultând nota informativă la proiectul de lege privind declararea voluntară şi stimularea fiscală, înregistrat la Parlament pe 24 iulie 2018, Curtea nu a identificat nicio explicaţie pentru care autorii proiectului au considerat necesară interzicerea accesului publicului interesat la informaţiile aferente executării acestei legi şi prezentarea acestora doar la solicitarea Autorităţii Naţionale de Integritate, a Serviciului de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor şi a subiectului declarării voluntare.

43. Totuşi, pentru a putea efectua testul de proporţionalitate impus de articolul 54 din Constituţie, Curtea va analiza dacă această măsură legislativă urmăreşte un scop legitim permis de Constituţie (a se vedea HCC nr.19 din 22 iunie 2015, §49-50).

44. Scopul care transpare din prevederile contestate este protecţia datelor cu caracter personal, concept care presupune orice informaţie ce ar putea identifica o persoană. Dezvăluirea de informaţii referitoare la numele unei persoane, de exemplu, face incident dreptul la respectarea vieţii private, garantat de articolul 28 din Constituţie (a se vedea S. şi Marper v. Regatul Unit [MC], 4 decembrie 2008, §66). Protecţia datelor cu caracter personal se încadrează în trei scopuri legitime generale prevăzute de articolul 54 alin.(2) din Constituţie: protejarea drepturilor altor persoane, prevenirea infracţiunilor şi împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale. Cele trei scopuri legitime urmăresc, în circumstanţele prezentei cauze, protecţia dreptului la respectarea vieţii private a persoanei care declară voluntar sume de bani sau bunuri nedeclarate anterior. Protecţia datelor cu caracter personal este permisă, astfel, de Constituţie.

45. Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală conţine câteva anexe. Aceste anexe reprezintă formulare cu rubrici pe care trebuie să le completeze subiectele declarării voluntare. Nu toate datele conţinute de aceste formulare constituie date cu caracter personal, prin urmare, nu toate datele pot conduce la identificarea unui subiect al declarării voluntare. Un exemplu ar fi secţiunea „sumei mijloacelor băneşti declarate voluntar” din Anexa nr.1 „Cerere cu privire la declararea voluntară a mijloacelor băneşti”, denumirea şi valoarea bunurilor mobile şi imobile declarate din Anexa nr.2 „Declaraţie prealabilă cu privire la declararea voluntară” şi din Anexa nr.3 „Notificare cu privire la declararea voluntară a bunurilor”. În cazul în care Serviciului Fiscal de Stat i s-ar solicita informaţii despre suma mijloacelor băneşti declarate voluntar sau despre valoarea bunurilor declarate, refuzul Serviciului de a oferi aceste informaţii nu ar urmări scopul legitim al protecţiei datelor cu caracter personal, pentru că aceste date nu pot conduce la identificarea unei persoane. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că pentru a putea fi invocate excepţii care să permită abţinerea de la prezentarea anumitor categorii de informaţii, acestea trebuie să justifice existenţa unui prejudiciu pentru interesul public în cazul în care informaţiile ar fi comunicate (HCC nr.19 din 22 iunie 2015, §36; HCC nr.16 din 18 mai 2016, §51). În consecinţă, faptul că articolul 16 alin.(9) din lege refuză, de plano, accesul la informaţii care nu contribuie la identificarea unui subiect al declarării voluntare conduce, sub acest aspect, la concluzia neconstituţionalităţii sale.

46. Totuşi, articolul 16 alin.(9) din lege interzice şi accesul la informaţii care pot conduce la identificarea unei persoane, informaţii cum ar fi numele şi prenumele, codul personal de identificare, seria şi numărul actului de identitate, datele de identificare a bunurilor ş.a. În acest sens, Curtea observă că legislatorul a acordat o prioritate absolută dreptului la respectarea vieţii private, prin interzicerea accesului la informaţii care conţin date cu caracter personal, în detrimentul dreptului de acces la informaţii, care face parte din dreptul mai vast la libera exprimare.

47. Esenţa acestui caz din faţa Curţii constă în exerciţiul a două drepturi fundamentale concurente: dreptul „câinilor de pază” ai societăţii democratice de acces la informaţii de interes public şi dreptul subiectelor declarării voluntare la respectarea vieţii lor private.

48. Ambele drepturi sunt protejate de Constituţie, prin articolul 34 şi, respectiv, prin articolul 28. Niciunul dintre aceste drepturi nu este absolut. Fiecare poate fi supus restricţiilor, inter alia, pentru protecţia drepturilor altor persoane, după cum prevede articolul 54 alin.(2) din Constituţie. Mai mult, Constituţia Republicii Moldova nu stabileşte o ierarhie a priori între aceste drepturi. Ca o chestiune de principiu, ele merită un respect egal (a se vedea, mutatis mutandis, Von Hannover v. Germania (nr.2) [MC], 7 februarie 2012, §106). Prin urmare, ele trebuie puse în balanţă de o manieră care le recunoaşte importanţa într-o societate bazată pe pluralism, pe toleranţă şi pe spiritul deschis, aşa cum trebuie să fie societatea din Republica Moldova.

49. Activitatea economică a subiectelor declarării fiscale, care au dobândit bunuri fără a le declara la data prescrisă de lege, nu poate fi considerată o chestiune strict privată şi nu poate fi exclusă din sfera interesului public, la modul abstract. De asemenea, nu poate exista o concluzie unică privind afectarea dreptului la respectarea vieţii private prin dezvăluirea numelor unor subiecte ale declarării voluntare. Există, însă, concluzii care depind de circumstanţele fiecărui caz concret, iar la aceste concluzii pot ajunge, pe de o parte, funcţionarii responsabili din cadrul autorităţilor publice, cărora li se solicită accesul la aceste informaţii, iar pe de altă parte, judecătorii de drept comun, în eventualitatea în care sunt sesizaţi.

50. Carenţele constituţionale ale prevederilor contestate constau, în primul rând, în lipsa unei proceduri şi a unor criterii directoare clare de acordare a accesului la informaţiile privind subiectele declarării voluntare de către funcţionarii Serviciului Fiscal de Stat. În al doilea rând, ele constau în imposibilitatea legală a judecătorilor de drept comun, care se confruntă cu cazuri concrete în care sunt contestate refuzuri ale Serviciului Fiscal de Stat de acordare a accesului la informaţii de acest gen, de a pune în balanţă şi de a pondera cele două drepturi concurente, care merită, în general, un respect egal, în funcţie de circumstanţele factuale şi juridice ale fiecărui caz.

51. În consecinţă, Curtea reţine caracterul neconstituţional al articolului 16 alin.(9) din Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală, pentru că acesta stabileşte o ierarhie între cele două drepturi care nu este permisă de Constituţie (într-o interpretare care are în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului). Prevederea contestată nu permite existenţa unei relaţii rezonabile de proporţionalitate între valorile concurente, nu asigură un just echilibru între dreptul de acces la informaţie şi protecţia vieţii private şi, prin urmare, restricţia nu este necesară într-o societate democratică. Astfel, Curtea a constatat că norma cuprinsă în articolul 16 alin.(9) din Legea privind declararea voluntară şi stimularea fiscală instituie restricţii excesive cu privire la informaţia aflată în posesia Serviciului Fiscal de Stat.

52. Curtea va enunţa un set de criterii care pot fi utilizate la punerea în balanţă a dreptului de acces la informaţii de interes public cu dreptul la respectarea vieţii private. Aceste criterii nu sunt exhaustive, ele constituind doar un punct de pornire.

53. Criteriile de punere în balanţă constituie rezultatul jurisprudenţial al Curţii Europene a Drepturilor Omului, ele evidenţiindu-se în multitudinea de cazuri care implică ciocniri ale drepturilor menţionate şi sunt următoarele: contribuţia la o dezbatere de interes public; gradul de notorietate a persoanei/persoanelor afectate şi subiectele informaţiei solicitate; conţinutul, forma şi consecinţele publicării.

54. Deşi criteriul contribuţiei la o dezbatere de interes public se regăseşte şi în analiza incidenţei dreptului de acces la informaţii (la etapa care studiază „rolul reclamantului”), acesta se manifestă în mod diferit la etapa punerii în balanţă. Dacă la etapa stabilirii incidenţei dreptului se evaluează, în general, calitatea unui solicitant de informaţii de „câine de pază” al societăţii democratice, la etapa punerii în balanţă trebuie desfăşurată o analiză concretă a informaţiei care va fi publicată. Atunci când a stabilit dacă o publicaţie care dezvăluie elemente ale vieţii private a vizat şi o chestiune de interes public, Curtea Europeană a avut în vedere importanţa chestiunii pentru public şi natura informaţiei dezvăluite, cu alte cuvinte, contribuţia la o dezbatere de interes public (Couderc şi Hachette Filipacchi Associés v. Franţa, 10 noiembrie 2015, §98; şi Von Hannover v. Germania (no. 2) [MC], 7 februarie 2012, §109). Nu se poate considera că publicarea ce urmăreşte doar satisfacerea curiozităţii unui anumit segment al publicului cu privire la detalii din viaţa privată a unei persoane contribuie la o dezbatere de interes public (a se vedea Von Hannover v. Germania, 24 iunie 2004, §65; MGN Limited v. Regatul Unit, 18 ianuarie 2011, §143; Alkaya v. Turcia, 9 octombrie 2012, §35). Pentru a se stabili dacă publicarea unui material care vizează viaţa privată a unei persoane nu urmăreşte doar să satisfacă curiozitatea unui anumit public, ci se referă şi la un subiect de importanţă generală, este necesar să se evalueze publicarea ca întreg şi să se analizeze contextul în care apare (a se vedea Couderc şi Hachette Filipacchi Associés v. Franţa [MC], 10 noiembrie 2015, §102; Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom v. Norvegia, 1 martie 2007, §87; Björk Eiðsdóttir v. Islanda, 10 iulie 2012, §67).

55. Interesul public este legat, de obicei, de chestiuni care afectează publicul într-o asemenea măsură încât ar putea fi interesat în mod legitim de acestea, care îi atrag atenţia sau care îl vizează într-un grad semnificativ, în special dacă afectează bunăstarea cetăţenilor sau viaţa comunităţii. Este, de asemenea, cazul chestiunilor apte să dea naştere unor controverse considerabile, care vizează o problemă socială importantă sau care implică o problemă cu privire la care publicul va avea un interes de a fi informat. Interesul public nu poate fi redus la setea publicului de informaţie despre viaţa privată a altora sau la dorinţa auditoriului de informaţii „picante” sau de ştiri de senzaţie. În jurispudenţa sa, Curtea a reţinut că dreptul de acces la informaţii este un instrument important pentru cuantificarea abuzurilor, greşelilor de administrare, corupţiei şi pentru punerea în aplicare a drepturilor fundamentale ale omului. Curtea a atribuit dreptului la informaţie un caracter de resursă naţională. Informaţiile deţinute de către autorităţile şi instituţiile publice nu sunt colectate sau create pentru beneficiul acestor entităţi, ci pentru beneficiul public (a se vedea HCC nr.19 din 22 iunie 2015, §71, 73; HCC nr.16 din 18 mai 2016, §50).

56. Gradul de notorietate a persoanei/persoanelor afectate şi subiectele informaţiei solicitate constituie un alt criteriu important, legat de cel precedent. În această privinţă, trebuie făcută diferenţa între persoanele private şi persoanele care acţionează într-un context public, aşa cum sunt figurile politice sau cele publice. În consecinţă, dacă o persoană privată necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită pentru dreptul ei la viaţa privată, nu este valabilă concluzia pentru figurile publice (a se vedea Minelli v. Elveţia (dec.), 14 iunie 2005). Trebuie făcută o diferenţiere fundamentală între prezentarea unor fapte apte să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică, referitoare la politicieni aflaţi în exerciţiul funcţiilor lor oficiale, de exemplu, şi prezentarea detaliilor vieţii private a unei persoane care nu exercită asemenea funcţii (a se vedea Von Hannover v. Germania, 24 iunie 2004, §63, şi Standard Verlags GmbH v. Austria (nr.2), 4 iunie 2009, §47). Dacă în primul caz cel care publică informaţii îşi exercită rolul de „câine de pază” al societăţii democratice prin comunicarea informaţiilor şi a ideilor privind chestiunile de interes public, acest rol apare mai puţin important în ultimul caz. În mod similar, deşi în anumite circumstanţe dreptul publicului de a fi informat poate fi extins şi în privinţa aspectelor de viaţă privată a figurilor publice, în special atunci când sunt vizaţi politicieni, nu acesta va fi cazul – în ciuda faptului că persoana este bine cunoscută publicului – acolo unde publicarea unei informaţii şi comentariile însoţitoare se referă în mod exclusiv la detalii din viaţa privată a unei persoane şi au singurul scop al satisfacerii curiozităţii publice în acest sens (a se vedea Von Hannover v. Germania, §65, şi Standard Verlags GmbH v. Austria (nr.2), §53). În ultimul caz, libertatea de exprimare pretinde o interpretare mai restrânsă (a se vedea Von Hannover v. Germania, 24 iunie 2004, §66; Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS) v. Franţa, 23 iulie 2009, §40; MGN Limited v. Regatul Unit, 18 ianuarie 2011, §143).

57. În ceea ce priveşte conţinutul, forma şi consecinţele publicării Curtea relevă că decizia unei organizaţii neguvernamentale sau a unui jurnalist de a trata un anumit subiect reprezintă o chestiune de libertate a exprimării. Nu ţine de Curtea Constituţională, nici de judecătorii de drept comun sau de factorii de decizie din cadrul autorităţilor publice să substituie această decizie (a se vedea Couderc şi Hachette Filipacchi Associés v. Franţa [MC], 10 noiembrie 2015, §139). Libertatea de exprimare lasă la discreţia organizaţiilor sau a jurnaliştilor să decidă detaliile care trebuie publicate pentru a asigura credibilitatea unui articol sau a unui studiu (a se vedea Fressoz şi Roire v. Franţa [MC], 21 ianuarie 1999, §54). Mai mult, organizaţiile neguvernamentale şi jurnaliştii se bucură de libertatea de a alege ştirile care le captează atenţia şi pe care le vor trata şi modul în care le vor trata. Această libertate nu este scutită, însă, de responsabilităţi. Alegerile pe care le fac aceştia trebuie să se bazeze pe regulile etice ale profesiei şi pe coduri de conduită (a se vedea Couderc şi Hachette Filipacchi Associés v. Franţa [MC], 10 noiembrie 2015, §138). Totuşi, faptul că le poate fi garantat accesul la anumite informaţii nu presupune, în mod necesar, că acestea pot fi publicate în mod nelimitat.

58. Curtea subliniază că, atunci când pun în balanţă drepturile menţionate, factorii de decizie din cadrul autorităţilor publice şi judecătorii de drept comun care se confruntă cu asemenea cazuri trebuie să asigure un echilibru corect între libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private sub aspectul protecţiei datelor cu caracter personal, pornind de la criteriile menţionate mai sus, care nu sunt exhaustive, având în vedere jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin.(1) literele a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 literele a) şi e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către dl avocat Vitalie Zama, în dosarul nr.3-2368/2018, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Râşcani.

2. Se declară neconstituţional articolul 16 alin.(9) din Legea nr.180 din 26 iulie 2018 privind declararea voluntară şi stimularea fiscală.

3. La examinarea cauzelor privind accesul la informaţie referitoare la executarea Legii nr.180 din 26 iulie 2018 privind declararea voluntară şi stimularea fiscală, Serviciul Fiscal de Stat şi, după caz, instanţele judecătoreşti vor pune în balanţă drepturile concurente, dacă va fi necesar, având în vedere următoarele criterii:

(a) contribuţia informaţiei solicitate la o dezbatere de interes public;

(b) gradul de notorietate a persoanei/persoanelor afectate de informaţia solicitată;

(c) conţinutul, forma şi consecinţele publicării informaţiei;

(d) alte criterii relevante pentru cazul pe care îl examinează.

4. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.