H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi

din articolele 327 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal

(abuzul de putere sau abuzul de serviciu)

(sesizările nr.80g/2017 şi nr.129g/2017)

 

nr. 33  din  07.12.2017

 

Monitorul Oficial nr.27-32/4 din 26.01.2018

 

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, statuând în componenţa:

Dl Tudor PANŢÎRU, preşedinte,

Dl Aurel BĂIEŞU,

Dl Igor DOLEA,

Dna Victoria IFTODI,

Dl Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dlui Dumitru Avornic, grefier,

Având în vedere sesizările depuse la 8 iunie 2017

şi 9 octombrie 2017

şi înregistrate la aceleaşi date,

Examinând sesizările menţionate în şedinţă plenară publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarelor,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

 

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate:

- a articolului 327 alineatul (1) din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, ridicată de către avocatul Mihail Murzac în dosarul nr.1-648/17, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani;

- a textului „a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice” din alineatul (1) al articolului 327 şi a textului „soldate cu daune în proporţii mari intereselor publice” de la litera d) alineatul (2) al articolului 361 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, ridicată de către avocatul Anton Antuan în dosarul nr.1-307/2014, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul central.

2. Sesizările au fost depuse la Curtea Constituţională la 8 iunie 2017 de către judecătorul Ghenadie Plămădeală din cadrul Judecătoriei Chişinău, sediul Buiucani, şi la 9 octombrie 2017 de către judecătorul Viorica Puica din cadrul Judecătoriei Chişinău, sediul central, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

3. Autorul sesizării nr.80g/2017 a pretins, în esenţă, că dispoziţiile articolului 327 alin.(1) din Codul penal sunt contrare articolului 54 din Constituţie şi articolului 7 din Convenţia Europeană, iar autorul sesizării nr.129g/2017 a pretins că prevederile art.327 alineatul (1) şi 361 alineatul (2) litera d) din Codul penal contravin articolelor 1 alin.(3), 22 şi 23 din Constituţie.

4. Prin deciziile Curţii Constituţionale din 27 iunie 2017 şi 17 octombrie 2017, sesizarea nr.80g/2017 şi, respectiv, sesizarea nr.129g/2017 au fost declarate admisibile, fără a prejudeca fondul cauzei.

5. Având în vedere identitatea de obiect, în partea ce ţine de excepţia de neconstituţionalitate a textului „intereselor publice” din articolele 327 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal, în temeiul articolului 43 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea a decis conexarea sesizărilor într-un singur dosar.

6. În procesul examinării excepţiei de neconstituţionalitate Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Procuraturii Generale şi Curţii Supreme de Justiţie.

7. În şedinţa plenară publică a Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a fost susţinută de către avocaţii Marin Domente şi Anton Antuan. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk, şef al Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi organele de drept al Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, Secretar de Stat al Ministerului Justiţiei.

 

CIRCUMSTANŢELE LITIGIILOR PRINCIPALE

1. Circumstanţele cauzei penale nr.1-648/17

8. La 13 decembrie 2016, prin ordonanţa procurorului D.C. din cadrul Procuraturii Anticorupţie, V.B. a fost învinuit de săvârşirea infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu, prevăzută de art.327 alin.(1) din Codul penal, pentru faptul că, în calitate de director al Direcţiei Generale de Dezvoltare Regională a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor, a folosit intenţionat situaţia de serviciu în interes personal în scopul promovării şi favorizării în cadrul licitaţiilor publice a mai multor persoane juridice gestionate de persoane apropiate, cauzând astfel daune în proporţii considerabile intereselor publice.

9. În actul de învinuire se invocă faptul că în urma săvârşirii infracţiunii menţionate V.B. a încălcat mai multe prevederi din Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, Legea privind Codul de conduită al funcţionarului public, Legea privind achiziţiile publice, Regulamentul cu privire la activitatea grupului de lucru pentru achiziţii, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1380 din 10 decembrie 2007, şi din Regulamentul privind achiziţiile publice de lucrări, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1123 din 15 septembrie 2003.

10. Cauza penală privind învinuirea lui V.B. de comiterea infracţiunii prevăzute de art.327 alin.(1) din Codul penal a fost transmisă spre examinare Judecătoriei Chişinău, sediul Buiucani, la 19 decembrie 2016.

11. La 3 aprilie 2017, prin intermediul cancelariei judecătoriei, avocatul Mihail Murzac a depus o cerere, prin care a solicitat ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului „Folosirea intenţionată de către o persoană publică a situaţiei de serviciu” şi a textului „intereselor publice” din alineatul (1) al articolului 327 din Codul penal.

12. Prin încheierea din 24 mai 2017, instanţa a dispus ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi transmiterea sesizării în adresa Curţii Constituţionale pentru soluţionare.

2. Circumstanţele cauzei penale nr.1-307/2014

13. Procurorul L.B. din cadrul Procuraturii Generale a înaintat lui R.S. învinuirea pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de articolele 327 alin.(2) lit.c), 328 alin.(3) lit.d), 329 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal.

14. Cu referire la învinuirea adusă pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de articolele 327 alin.(2) lit.c) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal, potrivit rechizitoriului, lui R.S. i se impută că, exercitând funcţia de secretar al Consiliului comunei Băcioi, mun.Chişinău, în calitate de persoană cu funcţie de răspundere, a falsificat Decizia consiliului local Băcioi prin includerea lui C.R. în lista persoanelor cu drept de a primi un lot de teren pentru construcţii în comuna respectivă.

15. Astfel, se menţionează că R.S. prin acţiunile sale a încălcat prevederile Legii privind administraţia publică locală, Codului funciar şi ale Regulamentului cu privire la modul de transmitere în proprietate privată a loturilor de pământ de pe lângă casă în localităţile urbane, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.984 din 21 septembrie 1998.

16. Cauza penală privind învinuirea lui R.S. de comiterea infracţiunilor prevăzute de articolele 327 alin.(2) lit.c), 328 alin.(3) lit.d), 329 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal a fost transmisă spre examinare instanţei de judecată, la 20 octombrie 2013.

17. La 4 octombrie 2017, în cadrul şedinţei de judecată, avocatul Anton Antuan a solicitat ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului „a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice” din alin.(1) al art.327 şi a textului „soldate cu daune în proporţii mari intereselor publice” de la lit.d) alin.(2) al art.361 din Codul penal.

18. Prin încheierea din aceeaşi dată, Judecătoria Chişinău, sediul central, a dispus ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi transmiterea sesizării în adresa Curţii Constituţionale pentru soluţionare.

 

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

19. Prevederile relevante ale Constituţiei (republicată în M.O., 2016, nr.78, art.140) sunt următoarele:

Articolul 1

Statul Republica Moldova

„[…]

(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”

Articolul 22

Neretroactivitatea legii

„Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”

Articolul 23

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle

„[…]

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”

 

20. Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat în M.O., 2009, nr.72-74, art.195) sunt următoarele:

Articolul 327

Abuzul de putere sau abuzul de serviciu

„(1) Folosirea intenţionată de către o persoană publică a situaţiei de serviciu, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice,

se pedepseşte cu amendă în mărime de la 650 la 1150 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la 3 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.

[…]”

Articolul 361

Confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale,

a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false

(1) Confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale false, care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii, confecţionarea sau vânzarea imprimatelor, ştampilelor sau a sigiliilor false ale unor întreprinderi, instituţii, organizaţii, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,

se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 650 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de pînă la 2 ani.

(2) Aceleaşi acţiuni:

[Lit.a) exclusă prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]

b) săvârşite de două sau mai multe persoane;

c) săvârşite referitor la un document de importanţă deosebită;

d) soldate cu daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice

se pedepsesc cu amendă în mărime de la 550 la 950 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 5 ani.

 

21. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele:

Articolul 7

Nici o pedeapsă fără lege

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

 

ÎN DREPT

22. Din conţinutul excepţiilor de neconstituţionalitate, Curtea observă că acestea vizează, în esenţă, elementul material şi urmările prejudiciabile ale (1) infracţiunii privind abuzul de putere sau abuzul de serviciu şi ale (2) infracţiunii privind confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor, ştampilelor sau sigiliilor false.

23. Astfel, excepţiile de neconstituţionalitate se referă la elemente şi principii cu valoare constituţională precum legalitatea incriminării şi calitatea legii penale.

 

A. ADMISIBILITATEA

24. Prin deciziile sale din 27 iunie 2017 şi 17 octombrie 2017, Curtea a verificat întrunirea următoarelor condiţii de admisibilitate:

(1) Obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie

25. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în speţă a Codului penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

(2) Excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau de către instanţa de judecată din oficiu

26. Fiind ridicate de către avocatul Mihail Murzac în dosarul nr.1-648/17, aflat pe rolul Judecătoriei Chişinău, sediul Buiucani, şi de către avocatul Anton Antuan în dosarul nr.1-307/2014, aflat pe rolul Judecătoriei Chişinău, sediul central, sesizările privind excepţia de neconstituţionalitate sunt formulate de subiecţii abilitaţi cu acest drept, în temeiul art.135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

(3) Prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei

27. Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

28. Curtea observă că autorul sesizării nr.80g/2017 solicită controlul constituţionalităţii articolului 327 alin.(1) din Codul penal în întregime, iar autorul sesizării nr.129g/2017 solicită controlul constituţionalităţii prevederilor „a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice” din alineatul (1) al articolului 327 şi a textului „soldate cu daune în proporţii mari intereselor publice” de la litera d) alin.(2) al articolului 361 din Codul penal, însă examinând materialele cauzei, Curtea constată că, în esenţă, aceştia critică doar textul „intereselor publice” din normele contestate. Totodată, Curtea observă că avocatul Marin Domente, care a prezentat excepţia de neconstituţionalitate ridicată de autorul sesizării nr.80g/2017, în cadrul şedinţei plenare a Curţii a solicitat, în esenţă, controlul constituţionalităţii textului „a situaţiei de serviciu” de la articolul 327 alin.(1) din Codul penal.

29. Mai mult, examinând materialele cauzei, Curtea reţine că prevederile legale, în partea în care vizează textul „a cauzat daune în proporţii considerabile” din alin.(1) al art.327 din Codul penal, invocat de către autorul sesizării nr.129g/2017, nu sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii. Or, în actul de învinuire se invocă cauzarea „urmărilor grave” intereselor publice.

30. Astfel, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie textul „a situaţiei de serviciu” de la alin.(1) al art.327 din Codul penal şi textul „intereselor publice” de la alin.(1) al art.327 şi de la lit.d) alin.(2) al art.361 din Codul penal.

31. Curtea acceptă argumentele autorilor excepţiilor de neconstituţionalitate, potrivit cărora prevederile contestate sub aspectul menţionat supra urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzelor, deoarece sub imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte şi sunt determinante pentru soluţionarea cauzelor.

(4) Nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate

32. Curtea reţine că anterior a verificat constituţionalitatea textului „intereselor publice” din art.328 alin.(1) din Codul penal şi a declarat neconstituţională prevederea menţionată prin Hotărârea nr.22 din 27 iunie 2017. Totodată, având în vedere că noţiunea „interes public” se regăseşte în mai multe componenţe de infracţiuni şi contravenţii, Curtea a emis o Adresă Parlamentului pentru efectuarea modificărilor de rigoare, cu luarea în considerare a raţionamentelor expuse în hotărârea Curţii.

33. În acelaşi timp, Curtea observă că până în prezent în articolele 327 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal nu au fost operate modificările de rigoare în acest sens. Totodată, Curtea constată că textul „a situaţiei de serviciu” din alineatul (1) al articolului 327 din Codul penal nu a fost supus controlului constituţionalităţii de către Curtea Constituţională. În acest sens, Curtea consideră necesar să examineze aceste aspecte.

34. Prin urmare, Curtea apreciază că sesizările nu pot fi respinse ca inadmisibile şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

35. Curtea observă că autorii excepţiilor susţin că prevederile contestate sunt contrare articolelor 1 alin.(3), 22, 23 şi 54 din Constituţie.

36. Curtea reţine că autorii excepţiilor nu au motivat incidenţa art.54 din Constituţie asupra normelor contestate.

37. Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în sesizări, Curtea va opera cu prevederile articolului 1 alin.(3) combinat cu cele ale articolelor 22 şi 23 din Constituţie, luând în considerare atât principiile consacrate în propria jurisprudenţă, cât şi cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare – Curtea Europeană).

 

B. FONDUL CAUZEI

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 ALIN.(3) COMBINAT CU ARTICOLELE 22 ŞI 23 DIN CONSTITUŢIE

38. Autorul sesizării nr.129g/2017 susţine că dispoziţiile contestate încalcă prevederile articolului 1 alin.(3) din Constituţie, potrivit cărora:

„(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”

39. De asemenea, autorii sesizărilor nr.80g/2017 şi nr.129g/2017 consideră că dispoziţiile contestate încalcă articolul 22 din Constituţie, care prevede că:

„Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”

40. La fel, autorul sesizării nr.129g/2017 susţine că prevederile criticate contravin articolului 23 din Constituţie, potrivit căruia:

„(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică.

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”

 

1. Argumentele autorilor excepţiei de neconstituţionalitate

41. Autorul sesizării nr.80g/2017 susţine, în esenţă, că textul „a situaţiei de serviciu”, ca parte a elementului material al infracţiunii prevăzute de art.327 alin.(1) din Codul penal, nu este previzibil şi accesibil, deoarece nu indică dacă prin acţiunile incriminate se încalcă în mod vădit un drept prevăzut de lege.

42. Astfel, se susţine că dispoziţiile contestate nu corespund Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, care stabileşte la art.19 că abuzul în serviciu este un act cu încălcarea legii. În acest sens, se menţionează că organele de urmărire penală şi instanţele de judecată pot aplica norma menţionată în cazurile când persoana publică a încălcat prevederile unui regulament adoptat de Guvern, ordin, instrucţiune ministerială sau prevederile unei fişe de post, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art.22 din Constituţie.

43. În acelaşi timp, în viziunea autorilor excepţiei, textul „intereselor publice”, în calitate de urmare prejudiciabilă a infracţiunilor prevăzute de articolele 327 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal, este extrem de vag şi nu este previzibil pentru subiecţii cărora se adresează, în măsura în care aceştia să-şi poată adapta comportamentul în vederea respectării legii penale. Totodată, autorii excepţiei menţionează că modul în care sunt formulate dispoziţiile contestate poate duce la aplicarea arbitrară a acestora, contrar articolelor 1 alin.(3), 22 şi 23 din Constituţie.

 

2. Argumentele autorităţilor

44. În opinia sa scrisă, Parlamentul a susţinut că, în materie penală, principiul „nullum crimen sine lege nulla poena sine lege” impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte. Astfel, pentru aplicarea legii penale în calitate de ultim resort, textul „a situaţiei de serviciu” din alin.(1) al art.327 din Codul penal trebuie raportat doar la atribuţiile de serviciu stabilite de legile Parlamentului şi hotărârile, ordonanţele Guvernului.

45. Cu referire la constituţionalitatea textului „intereselor publice”, în calitate de urmare prejudiciabilă a infracţiunilor prevăzute de articolele 327 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal, Parlamentul a reiterat raţionamentele Curţii Constituţionale enunţate în Hotărârea nr.22 din 27 iunie 2017.

46. În opinia Preşedintelui Republicii Moldova se menţionează că textul „intereselor publice” din conţinutul articolelor 327 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal nu poartă un caracter vag, întrucât acesta urmează a fi determinat de către instanţele judecătoreşti în procesul încadrării juridice a faptei, ţinând cont de circumstanţele particulare ale cauzei.

47. În opinia prezentată de Guvern se menţionează că textul „a situaţiei de serviciu” din alin.(1) al art.327 din Codul penal presupune săvârşirea unor acţiuni sau inacţiuni care decurg din atribuţiile de serviciu ale făptuitorului şi care sunt în limitele competenţei de serviciu ale acestuia.

48. Cu referire la constituţionalitatea textului „intereselor publice” în calitate de urmare prejudiciabilă a infracţiunilor prevăzute de articolele 327 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal, Guvernul a reiterat raţionamentele Curţii Constituţionale din Hotărârea nr.22 din 27 iunie 2017.

49. În opinia Curţii Supreme de Justiţie se menţionează că textul „a situaţiei de serviciu” din alin.(1) al art.327 din Codul penal trebuie raportat la atribuţiile de serviciu stabilite de actele normative adoptate de Parlament, Guvern, precum şi cele stabilite în fişa postului. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie susţine că atribuţiile de serviciu ale persoanei publice trebuie analizate prin prisma accesibilităţii actelor normative, ţinând cont de funcţia deţinută de destinatarul legii penale.

50. Procuratura Generală nu a prezentat opinia sa.

 

3. Aprecierea Curţii

3.1. Principii generale

51. Curtea menţionează că principiul constituţional al preeminenţei dreptului şi al legalităţii constituie valori fundamentale ale statului de drept.

52. În Hotărârea nr.21 din 22 iulie 2016, Curtea a statuat că:

„52. […] preeminenţa dreptului se asigură prin întreg sistemul de drept inclusiv prin normele penale, acestea caracterizându-se prin anumite trăsături proprii, distinctive în raport cu alte categorii de norme, ce se diferenţiază între ele prin caracterul şi structura lor, prin sfera de incidenţă.”

53. De asemenea, în Hotărârea nr.25 din 13 octombrie 2015 Curtea a statuat că:

„33. [...] preeminenţa dreptului generează, în materie penală, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor şi principiul inadmisibilităţii aplicării extensive a legii penale, în detrimentul persoanei, în special prin analogie.”

54. Curtea reţine că garanţiile prevăzute de art.22 din Constituţie, de rând cu prevederile art.7 din Convenţia Europeană, consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei penale.

55. Astfel, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care anterior nu constituiau infracţiuni (nulla poena sine lege), principiul legalităţii incriminării prevede şi cerinţa conform căreia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului prin analogie (nullum crimen sine lege).

56. În cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni v. România (hotărârea din 24 mai 2007) Curtea Europeană a statuat:

„40. [...] Ca o consecinţă a principiului legalităţii condamnărilor, dispoziţiile de drept penal sunt supuse principiului de strictă interpretare.”

57. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că garanţiile instituite în Constituţie impun ca doar legiuitorul să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta, ca semn al laturii obiective, să fie cert definită, dar nu identificată prin interpretarea extensivă de către cei care aplică legea penală. O astfel de modalitate de aplicare poate genera interpretări abuzive. Cerinţa interpretării stricte a normei penale, ca şi interdicţia analogiei în aplicarea legii penale, urmăresc protecţia persoanei împotriva arbitrarului (Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.21 din 22 iulie 2016, §70).

58. Curtea Europeană în jurisprudenţa sa a statuat că „noţiunea de „lege”, prevăzută de art.7 din Convenţia Europeană, implică respectarea cerinţelor calitative, îndeosebi cele privind accesibilitatea şi previzibilitatea” (cauza Del Río Prada v. Spania, cererea nr.42750/09, hotărârea din 21 octombrie 2013, §91).

59. Curtea Europeană a menţionat că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (cauza Cantoni v. Franţa, nr.17862/91, hotărârea din 15 octombrie 1996, §29, 32, şi cauza Kafkaris v. Cipru, hotărârea din 12 februarie 2008, §140-141).

60. De asemenea, Curtea reaminteşte că în jurisprudenţa sa a reţinut că persoana trebuie să poată determina fără echivoc comportamentul care poate avea un caracter penal (Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.21 din 22 iulie 2016, §71).

61. Astfel, cerinţele de calitate a legii necesită a fi îndeplinite în ceea ce priveşte atât definiţia unei infracţiuni, cât şi pedeapsa prevăzută pentru acea infracţiune. Or, calitatea legii penale constituie o condiţie vitală pentru menţinerea securităţii raporturilor juridice şi ordonarea eficientă a relaţiilor sociale.

62. Pe de altă parte, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie (Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.21 din 22 iulie 2016, §64).

63. Curtea Europeană în jurisprudenţa sa a menţionat că sfera de aplicare a conceptului de previzibilitate depinde în mare măsură de conţinutul instrumentului în cauză, de domeniul pe care îl reglementează, precum şi de numărul şi statutul destinatarilor săi. Persoanele care au activitate profesională trebuie să dea dovadă de o prudenţă mai mare în cadrul activităţii lor şi este de aşteptat ca aceştia să-şi asume riscurile inerente activităţii lor (Pessino c. Franţei, hotărârea din 10 octombrie 2006, §33; Kononov v. Letonia, [MC] hotărârea din 17 mai 2010, §235).

64. Prin urmare, principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, în cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie deosebită evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă.

65. În acelaşi timp, Curtea notează că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art.72 alin.(3) lit.n) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării.

66. Astfel, în Hotărârea nr.6 din 16 aprilie 2015 (§87-88), Curtea a statuat că legiuitorul are dreptul de apreciere a situaţiilor ce necesită a fi reglementate prin norme legale. Acest drept semnifică posibilitatea de a decide asupra oportunităţii la adoptarea actului legislativ în conformitate cu politica penală promovată în interesul general. Totodată, orice reglementare urmează a fi în limitele principiilor statuate în sistemul de drept în vigoare şi să se subscrie principiului preeminenţei dreptului.

67. În acest sens, Curtea reţine că, deşi legiferarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului ţine de competenţa exclusivă a Parlamentului, totuşi această competenţă nu exclude exercitarea controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate.

3.2. Aplicarea principiilor enunţate în prezenta cauză

- Consideraţii generale privind incriminarea faptelor prevăzute de articolele 327 şi 361 din Codul penal

68. Curtea reţine că art.327 din Codul penal sancţionează fapta de abuz de putere sau abuz de serviciu. Prin alineatul (1) al acestui articol, legiuitorul a incriminat această faptă ca fiind: „Folosirea intenţionată de către o persoană publică a situaţiei de serviciu, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.”

69. Curtea reţine că infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu face parte din categoria infracţiunilor contra bunei desfăşurări a activităţii în sfera publică, prin urmare fiind săvârşită de un subiect special, şi anume de persoana publică.

70. Curtea menţionează că persoana publică, în calitate de subiect special al infracţiunii abuz de putere sau abuz de serviciu, este învestită cu exercitarea atribuţiilor specifice serviciului public.

71. Curtea menţionează că pentru incidenţa infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu este obligatorie, în calitate de situaţie-premisă, existenţa prealabilă a unui serviciu în care făptuitorul îşi desfăşoară activitatea. Totodată, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au obligaţia de a identifica atribuţiile de serviciu care au fost încălcate în urma săvârşirii infracţiunii.

72. De asemenea, Curtea observă că abuzul de putere sau abuzul de serviciu este o infracţiune de rezultat (materială), astfel încât consumarea ei este legată, în mod obligatoriu, de producerea unor consecinţe prejudiciabile, şi anume: „cauzarea daunelor în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice”.

73. Curtea constată că în Raportul asupra relaţiei dintre responsabilitatea ministerială politică şi cea penală, adoptat la cea de-a 94-a şedinţă plenară (8-9 martie 2013), Comisia de la Veneţia a constatat că prevederi penale care interzic „abuzul în serviciu”, „folosirea inadecvată a puterilor” şi „abuzul de putere” sau infracţiunile similare se găsesc în numeroase sisteme juridice europene. Comisia de la Veneţia a menţionat că poate exista necesitatea în asemenea clauze generale. În acelaşi timp, Comisia a subliniat că asemenea prevederi penale generale sunt foarte problematice, atât cu privire la cerinţele calitative ale art.7 al Convenţiei Europene, cât şi la alte cerinţe fundamentale conform principiului statului de drept, precum previzibilitatea şi securitatea juridică, şi relevă, de asemenea, că acestea sunt în mod special vulnerabile la manevre politice abuzive.

74. Comisia de la Veneţia a recomandat ca prevederile penale naţionale cu privire la „abuzul în serviciu”, „abuz de putere” şi expresii similare să fie interpretate în sens restrâns şi aplicate cu un grad înalt de prudenţă, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi, spre exemplu, infracţiuni grave împotriva proceselor democratice naţionale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparţialităţii administraţiei publice ş.a.m.d.

75. În acelaşi timp, invocând jurisprudenţa Curţii Europene în cauza Liivik v. Estonia (hotărârea din 25 iunie 2009), Comisia de la Veneţia a menţionat că dispoziţiile care incriminează abuzul în serviciu, precum şi interpretarea acestora, sunt moştenite din fostul sistem legal sovietic, iar autorităţile naţionale se confruntă cu sarcina dificilă a aplicării acestor norme juridice în noul context al economiei de piaţă.

76. Sintetizând recomandările enunţate de Comisia de la Veneţia, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat, la 28 iunie 2013, la cea de-a 27-a întâlnire, Rezoluţia nr.1950 (2013), în care invită organismele legislative ale acelor state ale căror reglementări penale includ încă prevederi largi referitoare la „abuzul de serviciu” să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziţii, în scopul de a limita domeniul lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneţia.

77. Cu referire la infracţiunea prevăzută de art.361 din Codul penal, Curtea reţine că prin aceasta legiuitorul a incriminat: „Confecţionarea, deţinerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale false, care acordă drepturi sau eliberează de obligaţii, confecţionarea sau vânzarea imprimatelor, ştampilelor sau a sigiliilor false ale unor întreprinderi, instituţii, organizaţii, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare”.

78. Curtea reţine că infracţiunea prevăzută de art.361 din Codul penal face parte din categoria infracţiunilor contra autorităţilor publice şi a securităţii de stat. De asemenea, Curtea menţionează că în varianta sa tip infracţiunea menţionată este formală, însă în varianta sa agravantă, precum este prevăzută de alin.(2) lit.d), ea capătă un caracter material, astfel încât consumarea ei este legată, în mod obligatoriu, de producerea unor consecinţe prejudiciabile, şi anume: „soldate cu daune în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice”.

- Cu privire la claritatea prevederilor „a situaţiei de serviciu” din alin.(1) al art.327 din Codul penal

79. Examinând prevederile art.327 alin.(1) din Codul penal, Curtea constată că pentru comiterea infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu este suficient ca făptuitorul să folosească intenţionat situaţia de serviciu. Suplimentar, în partea ce ţine de subiectul infracţiunii este necesar ca acesta să deţină o calitate specială, şi anume să fie persoană publică.

80. Curtea observă că echivalentul infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu a fost reglementat la nivel internaţional prin Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, care, prin articolul 19 intitulat „Abuzul de funcţii”, recomandă statelor părţi să aibă în vedere adoptarea măsurilor legislative şi a altor măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, în cazul în care actele au fost săvârşite cu intenţie, faptei unui agent public de a abuza de funcţiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abţine să îndeplinească, în exerciţiul funcţiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obţine un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate.

81. Din lucrările pregătitoare ale negocierilor de elaborare a Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei (travaux préparatoires), Curtea observă că conţinutul primelor versiuni ale actualului articol 19 din Convenţie era diferit, fiind mult mai larg, deoarece lipseau multe elemente definitorii. Astfel, persistau îndoieli cu privire la oportunitatea sau valoarea practică a introducerii articolului 19 în proiectul Convenţiei. În acest context, s-a decis că pentru introducerea articolului menţionat în proiectul Convenţiei este necesară o analiză şi o formulare prudentă. Prin urmare, la a cincea sesiune din totalul celor şapte sesiuni, textul „un act cu încălcarea legii” a fost introdus în conţinutul articolului 19 din proiectul Convenţiei alături de alte elemente definitorii, fiind aprobat în versiunea finală a Convenţiei.

82. Curtea observă că detalierea elementelor infracţiunii prevăzute de art.19 din Convenţia ONU împotriva corupţiei, printre care îndeplinirea sau abţinerea de la îndeplinirea unui act „cu încălcarea legii”, are drept scop asigurarea unei formulări care ar împiedica aplicarea arbitrară a legii penale.

83. Curtea menţionează că Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei a fost ratificată de către Republica Moldova prin Legea nr.158 din 6 iulie 2007.

84. Curtea constată că, deşi legiuitorul a operat o serie de modificări la infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu după ratificarea Convenţiei menţionate, acestea au vizat doar trei aspecte, şi anume: 1) excluderea variantei agravante săvârşită în mod repetat; 2) modificarea sancţiunilor şi 3) includerea agravantei săvârşită din interes material, în scopul realizării altor interese personale sau în interesul unei terţe persoane.

85. Raportând prevederile articolului 327 alin.(1) din Codul penal la prevederile articolului 19 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, Curtea observă că legiuitorul nu a specificat în elementul material al infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu acţiunea de „încălcare a legii”, rezumându-se doar la textul „folosirea […] situaţiei de serviciu”.

86. Astfel, în timp ce abuzul de funcţii în sensul articolului 19 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei prevede atragerea la răspundere penală pentru îndeplinirea sau abţinerea de la îndeplinirea unui act cu încălcarea legii, abuzul de putere sau abuzul de serviciu în sensul articolului 327 alin.(1) din Codul penal nu stabileşte în mod expres asemenea cerinţă.

87. Curtea reţine că textul „un act cu încălcarea legii” din art.19 din Convenţia menţionată reprezintă un element al infracţiunii care este legat nemijlocit de intensitatea încălcării atribuţiilor de serviciu, pe când din cuprinsul elementului material al infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu nu pot fi desprinse asemenea particularităţi.

88. Curtea constată că elementul material al infracţiunii cuprinse la art.327 din Codul penal se rezumă, în esenţă, la o formulare generală, care sancţionează orice încălcare a atribuţiilor de serviciu săvârşită de persoanele publice, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice.

89. Astfel, Curtea reţine că elementul material al infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu este expus într-o formulă extrem de vagă, încât atât organele judiciare care au misiunea de a interpreta şi aplica legea, cât şi destinatarii legii nu pot anticipa încălcarea căror atribuţii de serviciu pot determina atragerea la răspundere penală, or, norma penală nu indică la care prevedere normativă trebuie raportate dispoziţiile criticate.

90. Având în vedere specificul dreptului penal, Curtea reţine că răspunderea penală pentru infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu nu poate interveni pentru orice încălcare de către persoanele publice a atribuţiilor de serviciu fără a da o justă apreciere caracterului actului normativ din care emană. Or este necesar un anumit raport de proporţionalitate între caracterul actului normativ în care se regăseşte atribuţia de serviciu a persoanei publice şi comportamentul prin care atribuţia în cauză se încalcă şi îmbracă forma ilicitului penal.

91. Curtea observă că, atunci când operează cu noţiunea de „atribuţii de serviciu”, Codul penal utilizează expresia „atribuţii acordate prin lege” (a se vedea art.328 din Codul penal, care incriminează „Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu”).

92. Prin urmare, Curtea deduce că scopul legiuitorului a fost de a circumscrie legea penală la cercul atribuţiilor de serviciu conţinute în „lege”.

93. În acest sens, deşi infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu a fost concepută să acopere o gamă largă de abateri ale persoanelor publice, totuşi, Curtea menţionează că, pentru aplicarea normei penale în calitate de ultim resort, noţiunea „situaţia de serviciu” din elementul material al infracţiunii „abuz de putere sau abuz de serviciu” de la articolul 327 din Codul penal trebuie analizată doar prin raportare la atribuţiile de serviciu acordate prin lege.

94. În acest sens, Curtea notează că conceptul de lege poate fi înţeles doar ca act adoptat de Parlament în temeiul art.72 din Constituţie.

95. Curtea reţine că, în cazul în care folosirea intenţionată de către o persoană publică a situaţiei de serviciu nu s-ar raporta la atribuţiile de serviciu prevăzute de o lege, s-ar ajunge la situaţia ca elementul material al infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu să fie configurat atât de către legiuitor, cât şi de către alte entităţi publice.

96. Pentru aceste considerente, Curtea reiterează că legea penală are repercusiunile cele mai dure comparativ cu alte legi sancţionatoare, ea incriminează faptele cele mai prejudiciabile, respectiv, norma penală trebuie să dispună de o claritate desăvârşită pentru toate elementele componenţei infracţiunii în cazul normelor din partea specială a legii penale (Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.14 din 27 mai 2014, §83).

97. Mai mult, Curtea constată că legiuitorul a identificat şi a reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale, se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.

98. Astfel, pentru încălcarea de către persoanele publice a atribuţiilor de serviciu legiuitorul prevede şi alte forme de răspundere, cum ar fi cea disciplinară, contravenţională sau civilă.

99. În acest sens, Curtea constată că prevederile art.312 din Codul contravenţional instituie răspunderea contravenţională pentru abuzul de putere sau abuzul de serviciu, sancţionând: „Folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu într-un mod care contravine intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii”.

100. În consecinţă, Curtea menţionează că infracţiunea de abuz de putere sau abuz de serviciu trebuie să se deosebească de faptele care au un caracter disciplinar sau contravenţional anume prin intensitatea elementului material al infracţiunii. Or, din moment ce legiuitorul a preferat să instituie mai multe forme de răspundere pentru încălcarea atribuţiilor de serviciu, modalitatea penală trebuie delimitată de celelalte forme extrapenale prin reglementări clare, care ar permite atât destinatarului legii, cât şi organelor de drept să deosebească comportamentul infracţional de cel care poate angaja alte forme de răspundere juridică.

101. În acest sens, Curtea relevă că în Hotărârea nr.12 din 28 martie 2017 a statuat că:

„83. [...] legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită [...]

84. [...] în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio”, care semnifică că legea penală este unica măsură ce poate atinge scopul urmărit, altele de ordin civil, administrativ, disciplinar etc. fiind ineficiente în realizarea acestui deziderat.”

102. Curtea reţine că principiul „ultima ratio” nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca o ultimă măsură aplicată din perspectiva cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ fiind improprii în realizarea acestui deziderat.

103. Prin urmare, Curtea reţine că pentru asigurarea principiului legalităţii incriminării textul „a situaţiei de serviciu” din alin.(1) al art.327 din Codul penal urmează a fi interpretat prin raportare la atribuţiile de serviciu reglementate expres prin lege.

104. În acelaşi timp, Curtea reiterează că nu orice încălcare a prevederilor unei legi poate atrage răspundere penală pentru abuz de putere sau abuz de serviciu.

105. În acest context, Curtea notează că ţine de competenţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată să aprecieze dacă încălcarea atribuţiilor (drepturi şi obligaţii) deduse din prevederile unei legi corespunde unei asemenea severităţi, încât aplicarea prevederilor art.327 alin.(1) din Codul penal să intervină în calitate de ultim resort. Astfel, raportarea la prevederea normativă încălcată trebuie realizată în ipoteza analizei gradului de intensitate al încălcării atribuţiilor prestabilite prin administrarea probelor plauzibile.

- Cu privire la claritatea prevederilor „intereselor publice” de la articolele 327 alin.(1) şi 361 alin.(2) lit.d) din Codul penal

106. Examinând prevederile art.327 alin.(1) şi art.361 alin.(2) lit.d) din Codul penal, Curtea constată că textul „intereselor publice” se regăseşte în ambele componenţe de infracţiune în calitate de urmare prejudiciabilă.

107. Curtea reaminteşte că anterior a declarat neconstituţional textul „intereselor publice” din art.328 alin.(1) din Codul penal, prin Hotărârea nr.22 din 27 iunie 2017. Astfel, Curtea reţine că atât soluţia, cât şi considerentele din hotărârea menţionată sunt valabile şi aplicabile în prezenta cauză.

108. În speţă, Curtea reţine că legea penală nu conţine criterii clare, previzibile şi accesibile pentru aprecierea urmărilor prejudiciabile ale infracţiunilor prevăzute de art.327 alin.(1) şi art.361 alin.(2) lit.d) din Codul penal, lipsa cărora determină organele judiciare de a aprecia impactul concret al acţiunilor persoanelor asupra unei valori abstracte, protejate de legea penală, precum este „interesul public”.

109. În cauza Liivik v. Estonia, Curtea Europeană a reţinut că criteriile utilizate de instanţele naţionale pentru a stabili că reclamantul a cauzat un prejudiciu „considerabil intereselor statului” în calitate de funcţionar public de rang înalt şi că acţiunile sale au fost incompatibile cu „interesul general al justiţiei” – erau prea vagi. Curtea Europeană nu a fost convinsă că persoana ar fi putut să prevadă în mod rezonabil riscul de a fi acuzat şi condamnat pentru faptul că prin acţiunile sale a provocat daune semnificative intereselor statului, din motiv că norma penală implica utilizarea unor noţiuni largi şi criterii de natură vagă, încât dispoziţia penală nu corespundea calităţii legii cerute în sensul Convenţiei, în ceea ce priveşte efectele sale de claritate şi previzibilitate (§100-101).

110. În acest sens, şi Comisia de la Veneţia în Raportul menţionat supra (CDL-AD(2013)001) a subliniat că:

„95. [...] Articolul 7 (din Convenţie) nu impune o previzibilitate absolută, iar interpretarea judiciară este uneori inevitabilă. Însă un anumit nivel de claritate juridică este necesar, încât dispoziţiile penale care folosesc astfel de formulări precum, de exemplu, „încălcarea statului de drept” sau „încălcarea democraţiei” cu uşurinţă pot fi considerate ca încălcând Convenţia.”

111. Curtea menţionează că organele de drept nu se pot substitui legiuitorului în concretizarea laturii obiective a infracţiunii, realizând astfel competenţe specifice puterii legiuitoare. În Hotărârea nr.21 din 22 iulie 2016, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene, Curtea a statuat că: „Atunci când un act este privit ca infracţiune, judecătorul poate să precizeze elementele constitutive ale infracţiunii, dar nu să le modifice, în detrimentul acuzatului, iar modul în care el va defini aceste elemente constitutive trebuie să fie previzibil pentru orice persoană consultată de un specialist (§63).”

112. Curtea constată că instanţa de judecată la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale este obligată să stabilească cu certitudine urmările prejudiciabile ale infracţiunii incriminate inculpatului, or, potrivit art.7 alin.(1) din Codul penal, la aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală. De altfel, atribuirea unor fapte infracţionale concrete ca prejudiciind „interesul public”, in abstracto, nu poate satisface cerinţa de claritate şi previzibilitate şi totodată constituie o interpretare a legii penale extensivă şi defavorabilă persoanei, contrar prevederilor art.3 alin.(2) din Codul penal.

113. Curtea reţine că interesul public reprezintă o noţiune complexă şi dinamică, care, prin natura sa şi prin raportare la dimensiunile economice, politice, sociale, juridice etc. ale statului şi societăţii, variază în funcţie de schimbările care se produc atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

114. Curtea menţionează că, potrivit art.2 din Codul penal, legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.

115. Prin urmare, Curtea subliniază că legea penală în ansamblu, prin întregul său conţinut, are drept scop protejarea interesului public, care se particularizează prin identificarea unor valori juridice concret determinate.

116. Curtea constată că destinatarul legii care este învinuit de faptul că prin acţiunile sale infracţionale a cauzat daune în proporţii considerabile „intereselor publice”, în sensul art.327 alin.(1) şi art.361 alin.(2) lit.d) din Codul penal, este privat de posibilitatea de a determina fără echivoc urmările prejudiciabile concrete ale acţiunilor incriminate.

117. În Hotărârea nr.14 din 27 mai 2014, Curtea a statuat că formulările generale şi abstracte într-un caz concret pot afecta funcţionalitatea legii penale, aplicarea ei coerentă şi sistemică, ceea ce ar denatura principiul calităţii legii.

118. Concluzionând cele menţionate, Curtea reţine că utilizarea în art.327 alin.(1) şi art.361 alin.(2) lit.d) din Codul penal a noţiunii „intereselor publice”, care constituie o noţiune generică, ce nu poate fi definită, încalcă articolele 1 alin.(3) şi 22 din Constituţie [principiul legalităţii incriminării şi pedepsei penale], precum şi articolul 23 din Constituţie [calitatea legii penale].

Din aceste motive, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) şi g) şi 140 alin.(2) din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se admite parţial excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihail Murzac în dosarul nr.1-648/17, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani, şi de Anton Antuan în dosarul nr.1-307/2014, pendinte la Judecătoria Chişinău, sediul Central.

2. Se declară neconstituţional textul „intereselor publice sau” din alineatul (1) al articolului 327 şi de la litera d) din alineatul (2) al articolului 361 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002.

3. Se recunoaşte constituţional textul „a situaţiei de serviciu” din alineatul (1) al articolului 327 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în măsura în care se referă la atribuţiile de serviciu acordate prin lege.

4. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.