H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 307 din Codul penal

(răspunderea penală a judecătorilor) (sesizarea nr.155g/2016)

 

nr. 12  din  28.03.2017

 

Monitorul Oficial nr.162-170/61 din 26.05.2017

 

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, statuând în componenţa:

Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,

Dl Aurel BĂIEŞU,

Dl Igor DOLEA,

Dl Tudor PANŢÎRU,

Dl Victor POPA,

Dl Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dnei Ludmila Chihai, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă la 20 decembrie 2016

şi înregistrată la aceeaşi dată,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

 

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolului 307 din Codul penal, ridicată din oficiu de către completul judecătoresc permanent pentru examinarea contestaţiilor împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii şi Consiliului Superior al Procurorilor din cadrul Curţii Supreme de Justiţie în dosarul nr.3-10/16, pendinte la Curtea Supremă de Justiţie.

2. Excepţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională la 20 decembrie 2016 de către completul de judecată din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

3. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a pretins că articolul 307 din Codul penal, care stabileşte drept componenţă de infracţiune pronunţarea cu bună-ştiinţă de către judecător a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii, vine în contradicţie cu articolele 6, 22 şi 116 alin.(1) din Constituţie.

4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 27 decembrie 2016 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

5. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului.

6. De asemenea, Curtea a solicitat opinia Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (în continuare – „Comisia de la Veneţia”). La 13 martie 2017, Comisia de la Veneţia a comunicat Curţii Constituţionale Opinia sa Amicus Curiae (CDL-AD(2017)002) referitor la răspunderea penală a judecătorilor, adoptată în cadrul celei de-a 110-a sesiuni plenare (Veneţia, 10-11 martie 2017).

7. În şedinţa publică a Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a fost susţinută de dna Iulia Sîrcu, judecător al Curţii Supreme de Justiţie. Parlamentul a fost reprezentat de către Valeriu Kuciuk, şef Serviciul reprezentare la Curtea Constituţională şi organele de drept în Direcţia generală juridică a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către Eduard Serbenco, viceministru al Justiţiei.

 

CIRCUMSTANŢELE LITIGIULUI PRINCIPAL

8. În speţă, un grup de cetăţeni a iniţiat desfăşurarea unui referendum republican constituţional.

9. Comisia Electorală Centrală a constatat că nu au fost întrunite condiţiile necesare pentru iniţierea referendumului republican constituţional şi a respins iniţiativa.

10. Grupul de iniţiativă a contestat hotărârea Comisiei Electorale Centrale în instanţele de judecată.

11. La 14 aprilie 2016 Curtea de Apel Chişinău a anulat hotărârea şi a obligat Comisia Electorală Centrală să adopte o hotărâre cu privire la iniţierea referendumului republican constituţional pentru revizuirea Constituţiei Republicii Moldova.

12. La 22 aprilie 2016, judecând recursul declarat de Comisia Electorală Centrală, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea Curţii de Apel Chişinău şi a pronunţat o nouă hotărâre, prin care a respins pretenţiile grupului de iniţiativă pentru desfăşurarea referendumului republican constituţional.

13. La 24 mai 2016 Procurorul General interimar a sesizat Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând acordul pentru pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală a judecătorului Curţii de Apel Chişinău, D.M., pentru pretinsa săvârşire a infracţiunii prevăzute de articolul 307 din Codul penal. În motivarea demersului său, Procurorul General a invocat faptul că, prin hotărârea sa, Curtea Supremă de Justiţie a constatat interpretarea eronată de către prima instanţă a normelor legale şi depăşirea limitelor împuternicirilor date acesteia prin interpretarea Constituţiei şi obligarea Comisiei Electorale Centrale de a adopta un act.

14. Prin Hotărârea nr.369/17 din 31 mai 2016, Consiliul Superior al Magistraturii şi-a dat acordul pentru pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală a judecătorului Curţii de Apel Chişinău, D.M.

15. La 13 iunie 2016 D.M. a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a solicitat anularea hotărârilor nr.368/17 şi nr.369/17 din 31 mai 2016.

16. Prin încheierea Colegiului Curţii Supreme de Justiţie din 15 decembrie 2016 s-a dispus ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a articolului 307 din Codul penal şi remiterea sesizării Curţii Constituţionale pentru soluţionare.

 

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

17. Prevederile relevante ale Constituţiei (republicată în M.O., 2016, nr.78, art.140) sunt următoarele:

Articolul 6

Separaţia şi colaborarea puterilor

„În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei.”

Articolul 22

Neretroactivitatea legii

„Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”

Articolul 116

Statutul judecătorilor

„(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.

[…].”

 

18. Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat M.O., 2009, nr.72-74, art.195) sunt următoarele:

Articolul 307

Pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri

sau hotărâri contrare legii

„(1) Pronunţarea cu bună-ştiinţă de către judecător a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii

se pedepseşte cu amendă în sumă de la 650 la 1150 unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 5 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.

(2) Aceeaşi acţiune:

a) legată de învinuirea de săvârşire a unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave;

c) soldată cu urmări grave

se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 7 ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.”

 

19. Prevederile relevante ale Legii nr.544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (republicată în M.O., 2013, nr.15-17, art.63) sunt următoarele:

Articolul 1

Judecătorul, purtător al puterii judecătoreşti

„[…] (3) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.

(4) Judecătorii iau decizii în mod independent şi imparţial şi acţionează fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, inclusiv judiciare. Organizarea ierarhică a jurisdicţiilor nu poate aduce atingere independenţei individuale a judecătorului.”

Articolul 19

Inviolabilitatea judecătorului

„(1) Personalitatea judecătorului este inviolabilă.

(2) Inviolabilitatea judecătorului se extinde asupra locuinţei şi localului lui de serviciu, vehiculelor şi mijloacelor de telecomunicaţie folosite de el, asupra corespondenţei, bunurilor şi documentelor lui personale.

(3) Judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru hotărârea pronunţată dacă nu va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal.

(4) Urmărirea penală împotriva judecătorului poate fi pornită doar de către Procurorul General sau prim-adjunctul, iar în lipsa acestuia de către un adjunct în temeiul ordinului emis de Procurorul General, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile Codului de procedură penală. În cazul săvârşirii de către judecător a infracţiunilor specificate la art.243, 324, 326 şi 330/2 ale Codului penal al Republicii Moldova, precum şi în cazul infracţiunilor flagrante, acordul Consiliului Superior al Magistraturii pentru pornirea urmăririi penale nu este necesar.

(5) Judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii silite, arestat, percheziţionat fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Toate acţiunile procesuale în privinţa judecătorului, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, pot fi efectuate numai după emiterea ordonanţei de pornire a urmăririi penale, cu respectarea garanţiilor instituite de normele constituţionale şi actele internaţionale. Acordul Consiliului Superior al Magistraturii nu este necesar în caz de infracţiune flagrantă.

(6) Judecătorul poate fi supus sancţiunilor contravenţionale numai de către instanţa de judecată. Instanţa de judecată informează în mod obligatoriu Consiliul Superior al Magistraturii despre faptul sancţionării contravenţionale a judecătorului.

(7) Judecătorul reţinut, în cazul în care este bănuit că a săvârşit o contravenţie, urmează a fi eliberat imediat după identificare.”

Articolul 21

Răspunderea disciplinară a judecătorilor

„(1) Judecătorii poartă răspundere disciplinară în modul stabilit de Legea nr.178 din 25 iulie 2014 cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor.

(2) Anularea sau modificarea hotărârii judecătoreşti atrage răspundere în condiţiile Legii nr.178 din 25 iulie 2014 cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor dacă judecătorul care a pronunţat-o a încălcat legea intenţionat sau ca urmare a unei neglijenţe grave.”

 

ÎN DREPT

20. Din conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceasta se referă, în esenţă, la tragerea la răspundere penală a judecătorului, care a pronunţat cu bună-ştiinţă o hotărâre, sentinţă, decizie sau încheiere contrară legii.

21. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională conexe, precum separaţia puterilor în stat, independenţa şi imparţialitatea judecătorilor în efectuarea actului de justiţie şi condiţiile în care poate surveni răspunderea penală a judecătorului pentru actele adoptate.

 

A. ADMISIBILITATEA

22. Prin decizia sa din 27 decembrie 2016, Curtea a verificat întrunirea următoarelor condiţii de admisibilitate:

(1) Obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie

23. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în speţă a Codului penal, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

(2) Excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică faptul că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu

24. Fiind ridicată din oficiu de către completul judecătoresc permanent pentru examinarea contestaţiilor împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii şi Consiliului Superior al Procurorilor din cadrul Curţii Supreme de Justiţie în dosarul nr.3-10/16, aflat pe rolul Curţii Supreme de Justiţie, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate este formulată de subiectul abilitat cu acest drept, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

(3) Prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei

25. Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

26. Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie articolul 307 din Codul penal.

27. Curtea Supremă de Justiţie, în încheierea prin care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, a menţionat că, deşi articolul 307 din Codul penal nu este o normă de aplicare directă în soluţionarea cauzei, în baza acestei norme a fost formulat demersul Procurorului General interimar către Consiliul Superior al Magistraturii, care, prin Hotărârea nr.369/17 din 31 mai 2016, şi-a dat acordul pentru pornirea urmăririi penale şi tragerea la răspundere penală a judecătorului din cadrul Curţii de Apel Chişinău. În acest sens, Curtea acceptă argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate potrivit cărora există o legătură de cauzalitate între constituţionalitatea articolului 307 din Codul penal şi soluţia care urmează a fi pronunţată în speţă.

(4) Nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate

28. Curtea reţine că prevederile contestate nu au constituit anterior obiectul controlului constituţionalităţii.

29. Urmând jurisprudenţa sa anterioară, Curtea va aborda problema de constituţionalitate a prevederilor contestate, raportate la circumstanţele concrete ale litigiului principal, prin prisma normelor constituţionale invocate de autorul excepţiei, luând în considerare atât principiile consacrate în Constituţie şi în dreptul intern, cât şi cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene.

30. Prin urmare, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a articolului 307 din Codul penal nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

31. Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în excepţia de neconstituţionalitate, Curtea va opera cu prevederile articolului 116 alin.(1) combinat cu articolul 6 din Constituţie, cu raţionamentele expuse în jurisprudenţa sa şi cea a Curţii Europene, precum şi cu principiile şi standardele internaţionale care guvernează independenţa judecătorilor.

 

B. FONDUL CAUZEI

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 116 ALIN.(1) COMBINAT CU ARTICOLUL 6 DIN CONSTITUŢIE

32. Autorul excepţiei a pretins că norma contestată contravine prevederilor articolului 116 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora:

„(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.

[...].”

33. La fel, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile contestate încalcă articolul 6 din Constituţie, care prevede că:

„În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituţiei.”

 

1. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

34. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că prevederile articolului 307 din Codul penal, potrivit cărora constituie faptă infracţională pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii, afectează principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul independenţei judecătorilor.

35. Autorul excepţiei susţine că judecătorii trebuie să se bucure de imunitate funcţională, imunitate faţă de urmărirea actelor întocmite în exerciţiul funcţiei lor, cu excepţia comiterii unei infracţiuni cu intenţie. Imunitatea judecătorilor în faţa răspunderii este o condiţie necesară a independenţei lor, atunci când exercită activităţi judiciare.

36. Totodată, în sesizare se menţionează că imunitatea funcţională asigură administrarea justiţiei prin limitarea posibilităţii de exercitare a influenţei factorilor din afara acestui proces. Acest mecanism constituie o garanţie a separaţiei judiciarului de celelalte puteri, iar imunitatea judecătorească este un factor important în statele în care democraţia şi mecanismele concepute pentru separarea puterilor nu au fost consolidate încă.

37. Autorul excepţiei susţine că imunitatea funcţională protejează judecătorii împotriva influenţelor grupurilor politice, a provocărilor, a represiunii sau presiunilor externe. Scopul ei este să protejeze integritatea judecătorilor în faţa unei eventuale răzbunări din partea persoanelor care au fost judecate.

 

2. Argumentele autorităţilor

38. Potrivit opiniei scrise a Preşedintelui Republicii Moldova, independenţa judecătorilor nu presupune o imunitate absolută în materie penală. Ei pot fi atraşi la răspundere penală atât pentru săvârşirea infracţiunilor de drept comun, cât şi pentru cele comise în exercitarea profesiei intenţionat şi cu rea-credinţă.

39. În opinia prezentată, Guvernul a menţionat că politica punitivă a statului nu constituie o imixtiune în activitatea puterii judecătoreşti, or, atunci când nu îşi exercită atribuţiile judiciare, judecătorii pot fi traşi la răspundere penală.

40. Potrivit Guvernului, răspunderea penală conform articolului 307 din Codul penal urmează a fi aplicată doar în cazul în care judecătorul ştie cu certitudine că hotărârile, sentinţele, deciziile sau încheierile pronunţate de el sunt ilegale sau atunci când acestea au la bază încălcări substanţiale de natură materială sau procesuală.

41. Parlamentul, în opinia scrisă, a menţionat că judecătorul soluţionează cauza exclusiv în baza legii şi în limitele ei. Prin urmare, pronunţarea cu bună-ştiinţă de către judecător a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii constituie una dintre cele mai grave infracţiuni împotriva justiţiei.

 

3. Aprecierea Curţii

3.1. Principii generale privind independenţa judecătorului

42. Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale privind separaţia puterilor în legislativă, executivă şi judecătorească (art.6), privind independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor instanţelor judecătoreşti (art.116 alin.(1)), privind stabilirea prin lege organică a organizării instanţelor judecătoreşti, a competenţei acestora şi a procedurii de judecată (art.115 alin.(4)) definesc statutul juridic al judecătorului în Republica Moldova şi consacră justiţia ca o ramură independentă şi imparţială a puterii de stat.

43. Puterea judecătorească este unul dintre cei trei piloni fundamentali ai statului democratic modern, egali ca importanţă. Pentru a-şi putea îndeplini îndatoririle pe care le are, puterea judecătorească trebuie să fie independentă faţă de puterea legislativă şi cea executivă, fapt care implică libertate faţă de orice influenţă care poate fi exercitată de acestea (HCC nr.23 din 25 iulie 2016, § 56).

44. Independenţa puterii judecătoreşti este elementul-cheie în ceea ce priveşte garantarea drepturilor şi libertăţilor omului în conformitate cu legea şi, prin urmare, nu reprezintă un scop în sine. Această independenţă derivă şi din scopul de a asigura un proces echitabil, care impune instanţelor judecătoreşti condiţia de a fi independente (HCC nr.23 din 25 iulie 2016, § 57).

45. De asemenea, independenţa sistemului judiciar în ansamblul său garantează independenţa individuală a judecătorilor. Aceasta trebuie să existe în raport cu societatea în general şi cu părţile din orice litigiu asupra căruia judecătorii trebuie să se pronunţe. Independenţa judecătorilor nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul personal al judecătorilor, ci este o garanţie împotriva presiunilor exterioare în luarea deciziilor, fiind justificată de necesitatea de a permite judecătorilor să-şi îndeplinească rolul lor de gardieni ai drepturilor şi libertăţilor omului. Astfel, independenţa judecătorului este un aspect fundamental al statului de drept şi garanţia unui proces echitabil (HCC nr.23 din 25 iulie 2016, § 58).

46. Curtea menţionează că normele constituţionale privind statutul judecătorului trasează aceleaşi exigenţe şi principii consfinţite şi în actele internaţionale care reglementează statutul şi drepturile judecătorilor, garanţiile independenţei acestora, reieşind din importanţa justiţiei în apărarea statului de drept.

47. Astfel, potrivit Principiilor de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, „judecătorul trebuie să îşi exercite funcţia judiciară în mod independent, pe baza propriei aprecieri a faptelor şi în concordanţă cu spiritul legii, fără influenţe externe, sugestii, presiuni, ameninţări şi fără vreun amestec, direct sau indirect, indiferent de la cine ar proveni şi sub ce motiv” (Rezoluţia ONU 2003/43 din 29 aprilie 2003).

48. În Recomandarea CM/Rec(2010)12 către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a stabilit că:

„5. Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor.

[…]

22. Principiul independenţei justiţiei presupune independenţa fiecărui judecător în parte în exercitarea funcţiilor judiciare. Judecătorii trebuie să ia decizii în mod independent şi imparţial şi să poată acţiona fără nici un fel de restricţii, influenţe nepotrivite, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare. Organizarea ierarhică a jurisdicţiilor nu poate aduce atingere independenţei individuale”.

49. Dimensiunea independenţei judecătorilor este trasată şi în Avizul nr.1(2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni al Consiliului Europei (CCJE), potrivit căruia, în exercitarea atribuţiilor sale, judecătorul nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia. Faptul că judecătorul care soluţionează un caz nu acţionează conform unor dispoziţii sau instrucţiuni venite de la o altă persoană, din afara sau din interiorul sistemului judecătoresc, este unul care nu trebuie demonstrat.

50. De asemenea, prin Avizul nr.1(2001), CCJE a luat notă de ameninţarea potenţială pentru independenţa judiciară care ar putea apărea în cadrul ierarhiei judiciare interne. Acesta recunoaşte că independenţa judiciară depinde nu numai de libertatea faţă de influenţele externe nedorite, ci şi de libertatea faţă de influenţele nedorite, care ar putea rezulta în anumite situaţii din atitudinea altor judecători.

51. Asociaţia Europeană a Magistraţilor, în Rezoluţia din 27 septembrie – 2 octombrie 2006, a subliniat că: „Independenţa puterii judecătoreşti caracterizează în mod preeminent şi necesar regula de drept, fiind o garanţie fundamentală pentru un proces echitabil. În acelaşi timp, este un pilon fundamental al statului democratic şi trebuie să fie respectată şi întărită de către toate instituţiile statului, inclusiv de puterea legislativă”.

52. Independenţa judiciară urmează a fi tratată şi prin prisma noţiunii de „tribunal independent” cuprinsă la articolul 6 din Convenţia Europeană. Curtea Europeană a subliniat importanţa independenţei judecătorilor nu doar în raport cu influenţele nejustificate din afara sistemului judiciar, dar şi din interiorul acestui sistem (cauza Parlov-Tkalčić v. Croaţia, hotărârea din 22 decembrie 2009).

53. Pornind de la faptul că conceptele de independenţă şi imparţialitate obiectivă sunt strâns legate între ele, Curtea Europeană a stabilit că în anumite circumstanţe acestea ar putea fi examinate împreună (cauza Parlov-Tkalčić v. Croaţia, hotărârea din 22 decembrie 2009; cauza Oleksandr Volkov v. Ucraina, hotărârea din 9 ianuarie 2013; cauza Findlay v. Regatul Unit, hotărârea din 25 februarie 1997).

54. Astfel, cu referire la garanţiile unui proces echitabil, Curtea Europeană a stabilit că imparţialitatea judecătorului se apreciază atât conform unei abordări subiective, care ia în considerare convingerile personale sau interesele judecătorului într-o cauză, cât şi conform unui test obiectiv, care stabileşte dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere (cauza Demicoli v. Malta, nr.13057/87, hotărâre din 27 august 1991, §40). Cu titlu de principiu, în cauza Padovani v. Italia (26 februarie 1993) Curtea Europeană a statuat că este fundamental ca într-o societate democratică tribunalele să inspire încredere justiţiabililor, art.6 par.1 din Convenţie impunând ca fiecare instanţă să fie imparţială.

55. Curtea Europeană a subliniat în mai multe rânduri că imparţialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară (Hauschildt v. Danemarca, 24 mai 1989).

56. În viziunea Comisiei de la Veneţia, pentru a garanta independenţa puterii judecătoreşti, judecătorii trebuie să fie protejaţi împotriva oricărei influenţe externe induse, iar în acest scop, ei ar trebui să beneficieze doar de imunitate funcţională (Raportul privind independenţa sistemului judiciar. Partea I: Independenţa judecătorilor). De asemenea, Comisia de la Veneţia a subliniat că „este esenţială asigurarea posibilităţii exercitării funcţiilor în mod corespunzător de către judecători, fără ca independenţa acestora să fie compromisă de teama începerii urmăririi penale sau iniţierii unei acţiuni civile de către partea vătămată, inclusiv de autorităţile statelor” (CDL-AD (2014) 018, pct.37).

57. Curtea reţine că, potrivit standardelor internaţionale, imunitatea, de regulă, se acordă judecătorilor pentru asigurarea exercitării atribuţiilor de serviciu. Independenţa judiciară nu este o prerogativă sau un privilegiu acordat în interesul propriu al judecătorului, ci este un principiu fundamental, un element esenţial al oricărui stat democratic, o condiţie prealabilă a statului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil. Independenţa judecătorilor trebuie să fie considerată ca o garanţie a libertăţii, a respectării drepturilor omului şi aplicării imparţiale a legii. Puterea judecătorească trebuie să fie independentă pentru a-şi îndeplini rolul în raport cu celelalte puteri ale statului, societate în general şi cu părţile la litigiu.

58. În acelaşi timp, oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor în exercitarea funcţiilor lor judiciare, aceasta nu înseamnă că judecătorii nu sunt responsabili.

59. Astfel, în Hotărârea nr.22 din 5 septembrie 2013, Curtea a menţionat că independenţa judecătorului nu exclude angajarea responsabilităţii acestuia, ea fiind realizată sub rezerva unei prudenţe determinate de necesitatea garantării libertăţii depline a judecătorului contra tuturor presiunilor induse.

3.2. Principii generale privind răspunderea penală a judecătorului pentru actele pronunţate

60. Curtea menţionează că legiuitorul constituant, statuând că judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii, a consacrat independenţa judecătorului pentru a asigura excluderea oricărei influenţe din partea altor autorităţi. Această garanţie nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea Supremă, potrivit articolului 116 alin.(1), nu conferă numai prerogative, ce stau la baza conceptului de independenţă, ci stabileşte şi anumite limite, care se circumscriu sintagmei „potrivit legii”.

61. De asemenea, articolul 116 alin.(6) din Constituţie stabileşte că sancţionarea judecătorilor se face în conformitate cu legea.

62. Comisia de la Veneţia, în opinia Amicus Curiae (CDL-AD(2017)002), adoptată în cadrul celei de-a 110-a sesiuni plenare, a menţionat că este necesară stabilirea unui echilibru între imunitate, ca mijloc de protecţie a judecătorului împotriva presiunii excesive şi a abuzului din partea puterilor statului sau a persoanelor fizice (imunitate), pe de o parte, şi faptul că judecătorul nu este mai presus de lege (responsabilitate), pe de altă parte. Comisia de la Veneţia a subliniat în mod constant faptul că judecătorii nu trebuie să beneficieze de imunitate generală, ci de imunitate funcţională pentru actele realizate în exercitarea funcţiilor lor judiciare. Acest lucru se datorează faptului că, în principiu, judecătorul trebuie să beneficieze de imunitate doar în cadrul exercitării funcţiilor sale legale. În cazul în care el comite o infracţiune în exercitarea funcţiilor, nu trebuie să se bucure de imunitate faţă de răspunderea penală (§17).

63. Curtea menţionează că, deoarece într-o societate democratică judecătorul nu poate fi la adăpostul unei imunităţi absolute, se reliefează problema condiţiilor şi modalităţilor de angajare a răspunderii judecătorului. Astfel, trebuie remarcat faptul că, deşi standardele europene permit judecătorilor să fie traşi la răspundere penală în exercitarea funcţiilor lor judiciare, pragul este destul de înalt.

64. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit Recomandării CM/Rec(2010)12:

„68. Nu poate fi antrenată răspunderea penală a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepţia cazurilor de rea-credinţă. [...]

70. Judecătorii nu trebuie să fie responsabili personal în cazul în care decizia lor este infirmată sau modificată într-o cale de atac. [...]”

65. Statutul Universal al Judecătorilor, adoptat de către Uniunea Internaţională a Judecătorilor (Taipei, 1999), prevede că atunci când este admisă răspunderea civilă şi penală, acţiunea civilă îndreptată împotriva unui judecător, precum şi aceea în materie penală, inclusiv arestarea, trebuie efectuate în condiţii ce nu pot avea drept obiect exercitarea unei influenţe asupra activităţii judiciare a acestuia.

66. În Avizul nr.3(2002), CCJE sprijină regula potrivit căreia judecătorii care, în exercitarea mandatului, comit fapte care ar fi considerate infracţiuni în orice circumstanţe (de exemplu, acceptă mită) nu pot invoca imunitatea într-un proces penal ordinar (pct.52). Referitor la cazurile abuzive ale judecătorilor, CCJE recomandă, în statele unde se poate demara o investigaţie sau o acţiune penală la solicitarea unei persoane particulare, ar trebui să existe un mecanism care să prevină sau să oprească astfel de investigaţii sau acţiuni [...] dacă nu există fapte care să sugereze că judecătorul trebuie tras la răspundere penală (pct.54).

67. Totodată, în Avizul nr.18 (2015) privind poziţia puterii judecătoreşti şi relaţia ei cu celelalte puteri ale statului în democraţia modernă, CCJE a afirmat că sarcinile de interpretare a legii, de analizare a probelor şi de evaluare a faptelor, îndeplinite de un judecător pentru a soluţiona cazurile, nu trebuie să dea naştere la răspunderea judecătorului decât în cazuri de rea-credinţă, intenţie, culpă sau neglijenţă gravă dovedită.

68. Astfel, Curtea reţine că simpla interpretare a legii, stabilire a faptelor sau apreciere a probelor de către judecători pentru a soluţiona cauzele nu trebuie să genereze răspunderea civilă, penală sau disciplinară, chiar şi în caz de neglijenţă ordinară. Judecătorii trebuie să aibă libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele imparţial, potrivit propriei lor convingeri şi interpretări a faptelor, precum şi în conformitate cu legea aplicabilă. Răspunderea civilă (sau penală) poate limita discreţia unui judecător de a interpreta şi de a aplica legea. Prin urmare, răspunderea judecătorilor nu trebuie să se extindă asupra interpretării legale pe care o adoptă în procesul de examinare judiciară. Doar erorile săvârşite în mod intenţionat, cu abuzul deliberat sau, fără îndoială, cu neglijenţă repetată sau gravă ar trebui să se soldeze cu acţiuni disciplinare şi sancţiuni, răspundere penală sau răspundere civilă.

69. Curtea reţine că, deşi există un anumit element de discreţie la interpretarea legilor, stabilirea faptelor şi aprecierea probelor, intima convingere a judecătorului urmează să opereze în limita cadrului legal. Intima convingere a judecătorului în luarea unei decizii nu are sensul unei simple opinii subiective a judecătorului, ci acela al certitudinii dobândite de acesta în mod obiectiv, pe bază de probe indubitabile.

70. Curtea menţionează că aplicarea şi interpretarea legii este esenţa funcţiei judiciare şi reprezintă un element de bază al independenţei judecătorului. Independenţa individuală a judecătorilor trebuie să permită fiecăruia dintre ei şi fiecărui complet de judecată să facă un efort pentru a schimba practica stabilită – să adopte o altă decizie – atunci când crede că acest lucru este necesar a fi făcut într-un caz particular. Desigur, o astfel de încercare va fi făcută în mod deschis, iar judecătorul trebuie să prezinte argumente coerente cu privire la motivul pentru care cauza examinată este diferită de jurisprudenţa anterioară sau de ce raţionamentul aplicat în jurisprudenţa anterioară ar trebui să fie modificat. Ulterior instanţele ierarhic superioare vor decide dacă urmează sau nu această argumentare nouă.

71. În general, judecătorul nu ar trebui să se limiteze doar la aplicarea jurisprudenţei existente. Esenţa funcţiei sale constă în interpretarea reglementărilor legale în mod independent. Uneori, judecătorii sunt obligaţi să aplice şi să interpreteze legislaţia contrar „practicii judiciare naţionale uniforme”, când circumstanţele particulare ale speţei o cer. Astfel de situaţii pot apărea, de exemplu, ca urmare a aplicării unor tratate internaţionale, precum şi în cazul în care prin intermediul deciziilor instanţelor internaţionale care supraveghează aplicarea tratatelor internaţionale se solicită modificarea practicii judiciare naţionale actuale. Interpretarea legii, pe care o poate face un judecător şi care poate să nu fie conformă cu jurisprudenţa consacrată, nu trebuie să devină, în sine, un motiv pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare, cu excepţia cazului în care această interpretare se face cu rea-credinţă, cu intenţia de a obţine un beneficiu sau de a prejudicia o parte la proces sau ca urmare a unei neglijenţe grave. Chiar dacă judecătorii din instanţele inferioare trebuie, în general, să se ghideze de jurisprudenţa existentă, acestora nu ar trebui să le fie interzis să o conteste, în cazul în care, în opinia lor, ei consideră că acest lucru este corect. Această idee este împărtăşită de către Comisia de la Veneţia în opinia sa Amicus Curiae (CDL-AD(2017)002).

72. Comisia de la Veneţia a afirmat că este posibilă constatarea lipsei de profesionalism a judecătorului numai în caz de manifestare insistentă a unei rezistenţe împotriva unei practici consolidate, care să determine în mod repetat soluţii distincte în cazurile în privinţa cărora există deja o jurisprudenţă clară şi bine stabilită (Avizul cu privire la actele normative şi răspunderea disciplinară şi evaluarea judecătorilor din „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” (2015)).

73. În acest sens, şi Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, a statuat că nu există un drept la o jurisprudenţă constantă, astfel încât schimbarea jurisprudenţei impusă de o abordare dinamică şi progresivă este admisibilă şi nu încalcă principiul securităţii juridice (Unedic v. Franţa, 2008, § 74; Legrand v. Franţa, 2011), dacă sunt întrunite două condiţii: noua abordare să fie consecventă la nivelul acelei jurisdicţii şi instanţa care a decis schimbarea interpretării să motiveze detaliat considerentele pentru care a decis astfel (Atanasovski v. Macedonia, 2010, § 38).

74. De asemenea, potrivit raţionamentelor Curţii Europene expuse în cauza Chevrol v. Franţa, exercitarea deplinei jurisdicţii de către o instanţă presupune să nu renunţe la nici una din componentele funcţiei de a judeca. Aşadar, refuzul unei instanţe sau imposibilitatea de a se pronunţa în mod independent asupra anumitor aspecte cruciale pentru soluţionarea litigiului, cu care a fost sesizată, ar putea constitui o încălcare a art.6 § 1 din Convenţia Europeană.

75. Concluzia care se impune în baza standardelor europene privind independenţa judecătorilor este că procesul de judecare a cauzei nu este şi niciodată nu a fost o activitate pur mecanică. Din acest motiv, standardele europene cu privire la justiţie protejează dreptul şi obligaţia fiecărui judecător, indiferent de nivelul ierarhiei instanţei judecătoreşti, de a-şi exercita funcţiile de judecare a cauzelor liber de orice imixtiune, fie externă sau internă.

76. Aspectul nonmecanic de judecare a cauzei presupune faptul că răspunderea individuală pentru exercitarea funcţiilor judiciare nu trebuie să depindă doar de soluţia pronunţată pe această cauză în instanţa superioară. Răspunderea ar trebui să fie legată mai cu seamă doar de respectarea de către judecător a standardelor de conduită profesională, etică şi respectarea procedurilor legale. Simplul fapt că o hotărâre judecătorească este anulată în instanţa superioară nu înseamnă că judecătorul din instanţa inferioară a încălcat standardele profesionale sau a încălcat legea.

77. În Raportul despre situaţia privind sistemul judiciar şi a judecătorilor în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei nr.2(2015), CCJE a subliniat că, deşi anchetele penale în ceea ce priveşte judecătorii nu sunt ilegale şi nu există imunitate generală pentru judecători, autorităţile trebuie să respecte, să garanteze şi să asigure buna funcţionare a sistemului judiciar drept a treia putere a statului. În acest mod, măsurile de investigare, care ar putea avea ca efect împiedicarea sau obstrucţionarea funcţionării procedurilor judiciare, trebuie utilizate cu cea mai mare grijă de către orice organ de urmărire penală.

78. Curtea reţine că independenţa justiţiei implică un statut special al judecătorilor, care trebuie protejaţi împotriva subiectivismului organelor de urmărire penală competente, care le-ar putea afecta credibilitatea. Tocmai de aceea legiuitorul a stabilit o procedură distinctă şi riguroasă de atragere a judecătorului la răspundere penală, rolul determinant fiindu-i atribuit în acest proces Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenţei justiţiei.

79. Curtea menţionează că independenţa judecătorească impune condiţia ca judecătorii să fie protejaţi de influenţa din partea altor puteri ale statului şi ca fiecare judecător să beneficieze de libertate profesională în interpretarea legii, în evaluarea faptelor şi aprecierea probelor în fiecare caz individual. Prin urmare, deciziile eronate trebuie să poată fi corectate prin intermediul căilor de atac şi nu pot avea drept consecinţă responsabilizarea individuală a judecătorilor. Or rolul căilor de atac este anume de a îndrepta eventualele greşeli ale instanţelor inferioare. În calitate de excepţii, pot servi doar cazurile în care, în procesul de luare a deciziilor, judecătorii au acţionat cu rea-voinţă sau au admis o omisiune gravă. Aceeaşi opinie este împărtăşită de către Comisia de la Veneţia.

80. În continuare, Curtea reţine că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art.60 alin.(1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. Totodată, Curtea reţine că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale.

81. Astfel, Curtea recunoaşte că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Cu toate acestea, Curtea reţine că, deşi, în principiu, Parlamentul se bucură de o competenţă exclusivă în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate.

82. Curtea constată că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale.

83. În acest sens, Curtea reţine că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea fiind competentă să cenzureze opţiunea legiuitorului în cazul în care acestea contravin principiilor şi exigenţelor de rang constituţional.

84. În acest context, Curtea reţine că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio”, care semnifică că legea penală este unica măsură ce poate atinge scopul urmărit, altele de ordin civil, administrativ, disciplinar etc. fiind ineficiente în realizarea acestui deziderat.

85. În aceeaşi ordine de idei, Curtea reţine că, din perspectiva principiului „ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală.

86. Curtea subliniază că judecătorii nu pot fi constrânşi să-şi exercite atribuţiile sub ameninţarea unei sancţiuni, fapt care poate influenţa în mod nefavorabil hotărârile ce urmează a fi adoptate. Or, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, judecătorii trebuie să beneficieze de libertatea neîngrădită de a soluţiona cauzele în mod imparţial, în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi propriile aprecieri, neafectate de rea-credinţă. Din aceste raţionamente, aprecierile judecătorului care au determinat adoptarea unei hotărâri într-o anumită cauză, hotărâre judecătorească care a fost anulată sau modificată, nu pot servi în calitate de temei decisiv pentru sancţionarea judecătorului. Aplicarea actelor normative, fiind sarcina primară a instanţelor judecătoreşti, în cazul în care vine în contradicţie cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei, devine imputabilă judecătorului doar în consecinţa exercitării atribuţiilor cu rea-credinţă sau neglijenţă la efectuarea actului de justiţie.

3.3. Aplicarea articolului 307 din Codul penal în raport cu principiile enunţate

87. Curtea reţine că, potrivit articolului 307 din Codul penal, judecătorul poate fi tras la răspundere penală pentru pronunţarea cu bună-ştiinţă a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii.

88. Curtea constată că prin instituirea la art.307 din Codul penal a sintagmei „pronunţarea cu bună-ştiinţă” legiuitorul a stabilit expres că judecătorul poate fi tras la răspundere penală pentru această componenţă de infracţiune doar exclusiv în cazul în care este demonstrată intenţia acestuia de a pronunţa hotărârea, sentinţa, decizia sau încheierea contrar prevederilor legale.

89. Curtea reiterează că judecătorii potrivit principiilor internaţionale privind independenţa judecătorească, nu pot fi traşi la răspundere penală pentru (1) erori judiciare care nu implică reaua-credinţă şi (2) diferenţe în interpretarea şi aplicarea legii. Remediul principal pentru corectarea acestor greşeli este exercitarea căilor de atac, iar casarea unei hotărâri de către instanţele superioare nu înseamnă în mod automat că judecătorul nu a acţionat într-un mod profesionist.

90. Curtea reţine că faptul de a folosi o hotărâre judecătorească casată de către o instanţă superioară ca motiv pentru determinarea ilegalităţii şi atragerea la răspundere penală a judecătorului nu corespunde în sine standardelor europene.

91. Curtea reţine, cu titlu de principiu, că responsabilitatea de a nu recurge nejustificat la articolul 307 din Codul penal împotriva judecătorilor şi de a evita un efect stigmatizant asupra acestora, o au nu doar Procurorul General şi instanţele de judecată, dar şi, în special, Consiliul Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenţei puterii judecătoreşti. Prin urmare, Consiliul Superior al Magistraturii, la autorizarea pornirii urmăririi penale în baza articolului 307 din Codul penal, este obligat să ţină cont de faptul că răspunderea penală trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanţă. Prin urmare, trebuie să se analizeze, de fiecare dată, dacă alte măsuri decât cele de ordin penal, de exemplu, sancţiuni de natură disciplinară, nu ar putea fi eficace.

92. Curtea reţine că răspunderea penală a judecătorului în temeiul articolului 307 din Codul penal poate fi compatibilă cu principiul independenţei judecătorului doar în urma unei interpretări restrictive şi doar în baza unor probe incontestabile, care ar demonstra intenţia judecătorului în emiterea actului judecătoresc contrar legii.

93. Referitor la procesul de apreciere a probelor, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a conturat standardul „dincolo de orice îndoială rezonabilă” („beyond reasonable doubt”), care presupune că, pentru a putea fi pronunţată o soluţie de condamnare, acuzaţia trebuie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă (a se vedea cauza Bragadireanu v. România, hotărârea din 6 decembrie 2006; Orhan v. Turcia, hotărârea din 18 iunie 2002; Irlanda v. Regatul Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978)

94. Existenţa unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi instituie în sarcina acuzării obligaţia de a proba toate elementele vinovăţiei de o manieră aptă să înlăture dubiul.

95. În acest sens, Curtea menţionează că, potrivit principiilor de drept procesual penal, sarcina probaţiunii revine acuzării, iar situaţia de dubiu este interpretată în favoarea celui acuzat (in dubio pro reo). La pornirea urmăririi penale în baza articolului 307 din Codul penal şi la pronunţarea sentinţei de condamnare, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie să îşi întemeieze convingerea privind vinovăţia judecătorului pe baza unor probe sigure şi certe, care nu lasă dubii referitor la vina inculpatului. Or, imputând fapta de pronunţare cu bună-ştiinţă de către judecător a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii, trebuie să se dovedească înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei, previzibilitatea urmărilor prejudiciabile şi dorinţa survenirii acestora.

96. Factorul volitiv al intenţiei săvârşirii faptei de la articolul 307 din Codul penal trebuie să exprime dorinţa survenirii unor consecinţe contrare legii, judecătorul căruia i se impută fapta fiind sigur de certitudinea survenirii urmărilor.

97. Curtea reţine, cu titlu de principiu, că prevederile privind răspunderea penală a judecătorilor trebuie interpretate astfel, încât să protejeze judecătorii de orice imixtiune arbitrară în funcţiile lor judiciare.

98. Curtea menţionează că judecătorii din cadrul judecătoriilor, curţilor de apel şi Curţii Supreme de Justiţie pot fi traşi la răspundere penală în temeiul art.307 din Codul penal doar în cazul în care este probată indubitabil, dincolo de orice îndoială rezonabilă, intenţia directă în pronunţarea unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii.

99. În contextul celor enunţate, Curtea subliniază că tragerea la răspundere penală a judecătorilor în temeiul art.307 din Codul penal în sine nu este contrară principiilor constituţionale atât timp cât prin mecanismul de tragere la răspundere penală sunt respectate garanţiile inerente independenţei judecătorilor, orice dubiu fiind interpretat în favoarea judecătorului.

Din aceste motive, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către completul Curţii Supreme de Justiţie pentru examinarea contestaţiilor împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii şi Consiliului Superior al Procurorilor, în dosarul nr.3-10/16.

2. Se recunoaşte constituţional articolul 307 din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în măsura în care judecătorii din cadrul judecătoriilor, curţilor de apel şi Curţii Supreme de Justiţie pot fi traşi la răspundere penală doar pentru pronunţarea cu intenţie a unei hotărâri, sentinţe, decizii sau încheieri contrare legii.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.