H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 125 lit.b) din Codul penal,

a articolelor 7 alin.(7), 39 pct.5), 313 alin.(6) din Codul de procedură penală

şi a unor prevederi din articolele 2 lit.d) şi 16 lit.c) din Legea cu privire la

Curtea Supremă de Justiţie (faptele care constituie practicarea

ilegală a activităţii de întreprinzător) (sesizarea nr.37g/2016)

 

nr. 21  din  22.07.2016

 

Monitorul Oficial nr.355-359/80 din 14.10.2016

 

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, statuând în componenţa:

Dl Alexandru TĂNASE, preşedinte,

Dl Aurel BĂIEŞU,

Dl Igor DOLEA,

Dl Victor POPA,

Dl Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dnei Ludmila Chihai, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă la 11 aprilie 2016

şi înregistrată la aceeaşi dată,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

 

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 125 lit.b) din Codul penal, 7 alin.(7), 39 pct.5), 313 alin.(6) din Codul de procedură penală, a articolului 2 lit.d) şi a sintagmei „şi adoptă hotărâri cu caracter explicativ” de la articolul 16 lit.c) din Legea nr.789-XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, ridicată de avocatul Igor Chiriac în dosarul penal nr.21r-170/16, pendinte la Curtea de Apel Chişinău.

2. Excepţia de neconstituţionalitate a fost depusă la Curtea Constituţională la 11 aprilie 2016 de către completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Chişinău (Iurie Iordan, Ghenadie Lîsîi, Silvia Vrabii), în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

3. Autorul excepţiei a pretins că prevederile contestate contravin articolelor 1 alin.(3), 4, 6, 8 alin.(1), 20, 21, 22, 23 alin.(2), 26, 54, 66 lit.c), 116 alin.(1) şi 119 din Constituţie.

4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 29 aprilie 2016 excepţia de neconstituţionalitate a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

5. În procesul examinării excepţiei de neconstituţionalitate Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului, Curţii Supreme de Justiţie şi Procuraturii Generale.

6. În şedinţa plenară publică a Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a fost susţinută de avocatul Igor Chiriac. Parlamentul a fost reprezentat de dl Valeriu Kuciuk, consultant principal în cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, viceministru al justiţiei.

 

CIRCUMSTANŢELE LITIGIULUI PRINCIPAL

7. La 25 august 2015 Procuratura Generală a dispus începerea urmăririi penale în privinţa lui V.G. şi O. L. pe semnele de infracţiune prevăzute de art.241 alin.(1) din Codul penal. În ordonanţa de pornire a urmăririi penale s-a stabilit că V.G. şi O.L. la administrarea SRL „Levitrans”, contrar prevederilor art.10 din Legea nr.845 din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi şi art.12 din Legea nr.119 din 22 aprilie 2004 cu privire la produsele de tip fitosanitar şi la fertilizanţi, au practicat ilegal activitate de antreprenoriat, adică fără a deţine licenţă la importul şi comercializarea fertilizanţilor, obţinând profit în proporţii mari.

8. La 2 octombrie 2015 avocatul Igor Chiriac, acţionând în interesul lui V.G. şi O.L., a depus la Procuratura Generală cererea prin care a solicitat anularea ordonanţei privind începerea urmăririi penale, pe motiv că fapta cercetată nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune.

9. La 9 octombrie 2015 Procuratura Generală a respins cererea ca neîntemeiată. În motivarea ordonanţei a fost indicat că, în conformitate cu pct.5.3 al Hotărârii explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.7 din 4 iulie 2005, „de regulă, nu sunt pasibile de atacare ordonanţele privind pornirea urmăririi penale. Aceste acte procedurale prin sine nu afectează drepturi şi libertăţi constituţionale”.

10. La 2 noiembrie 2015 Igor Chiriac a depus la Judecătoria Râşcani, mun.Chişinău, cererea prin care a solicitat anularea ordonanţei prin care s-a dispus începerea urmăririi penale.

11. Prin încheierea Judecătoriei Râşcani, mun.Chişinău, din 28 decembrie 2015 s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii avocatului prin care s-a solicitat anularea ordonanţei de pornire a urmăririi penale din 25 august 2015. Instanţa de judecată a motivat această hotărâre inclusiv prin prisma prevederilor pct.5.2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.7 din 4 iulie 2005 cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc de către judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale.

12. La 1 februarie 2016 avocatul Igor Chiriac a declarat recurs împotriva încheierii judecătorului de instrucţiune, solicitând casarea încheierii Judecătoriei Râşcani, mun.Chişinău, din 28 decembrie 2015.

13. La 2 martie 2016 avocatul a solicitat ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a articolului 125 lit.b) din Codul penal, a articolelor 7 alin.(7), 39 pct.5), 313 alin.(6) din Codul de procedură penală şi a unor prevederi din articolele 2 lit.d) şi 16 lit.c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie.

14. Prin încheierea Curţii de Apel Chişinău din 6 aprilie 2016 s-a dispus suspendarea examinării recursului şi remiterea sesizării Curţii Constituţionale pentru examinare.

 

LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

15. Prevederile relevante ale Constituţiei (republicată în M.O., 2016, nr.78, art.140) sunt următoarele:

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.

Articolul 21

Prezumţia nevinovăţiei

„Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.”

Articolul 22

Neretroactivitatea legii

„Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”

Articolul 23

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile

şi îndatoririle

„(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică.

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”

Articolul 54

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

„(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

[…]

(4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”

Articolul 66

Atribuţiile de bază

„Parlamentul are următoarele atribuţii de bază:

[…]

c) interpretează legile şi asigură unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării;

[…]”

Articolul 114

Înfăptuirea justiţiei

„Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti.”

Articolul 116

Statutul judecătorilor

„(1) Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.

[…]”.

Articolul 119

Folosirea căilor de atac

„Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.”

 

16. Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat în M. O., 2009, nr.72-74, art.195) sunt următoarele:

Articolul 125

Desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător

„Prin desfăşurare ilegală a activităţii de întreprinzător se înţelege:

a) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără înregistrarea (reînregistrarea) la organele autorizate;

b) desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie;

c) desfăşurarea activităţii de întreprinzător prin intermediul filialelor, reprezentanţelor, sucursalelor, secţiilor, magazinelor, depozitelor, unităţilor comerciale şi altor unităţi neînregistrate în modul stabilit de legislaţie;

d) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără utilizarea mărcilor comerciale şi de fabrică şi fără indicarea în documente a codurilor fiscale, în cazul când folosirea sau indicarea lor este prevăzută de legislaţie, ori desfăşurarea acestei activităţi cu utilizarea unor coduri fiscale străine sau plastografiate.”

Articolul 241

Practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător

„(1) Practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător, soldată cu obţinerea unui profit în proporţii mari,

se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 2000 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de până la 200 de ore, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.

(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:

b) de două sau mai multe persoane;

c) cu folosirea situaţiei de serviciu;

f) cu obţinerea unui profit în proporţii deosebit de mari

se pedepseşte cu amendă în mărime de la 2000 la 3000 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 3000 la 6000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei juridice.”

 

17. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003 (republicat în M. O., 2013, nr.248-251, art.699) sunt următoarele:

Articolul 7

Legalitatea procesului penal

„(1) Procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale prezentului cod.

(2) Dacă există neconcordanţe între prevederile tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi prevederile prezentului cod, prioritate au reglementările internaţionale.

(3) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa constată că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor Constituţiei şi este expusă într-un act juridic care poate fi supus controlului constituţionalităţii, judecarea cauzei se suspendă, se informează Curtea Supremă de Justiţie care, la rândul său, sesizează Curtea Constituţională.

(4) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor legale şi este expusă într-un act juridic care nu poate fi supus controlului constituţionalităţii, instanţa va aplica în direct legea.

(5) Dacă, în procesul judecării cauzei, instanţa stabileşte că norma juridică naţională ce urmează a fi aplicată contravine prevederilor tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte, instanţa va aplica reglementările internaţionale în direct, motivând hotărârea sa şi informând despre aceasta autoritatea care a adoptat norma naţională respectivă şi Curtea Supremă de Justiţie.

(6) Hotărârile Curţii Constituţionale privind interpretarea Constituţiei sau privind neconstituţionalitatea unor prevederi legale sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi pentru persoanele participante la procesul penal.

(7) Hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.

(8) Hotărârile definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru organele de urmărire penale, procurori şi instanţele de judecată.

(9) Deciziile Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie pronunţate ca urmare a examinării recursului în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată în măsura în care situaţia de fapt şi de drept pe cauză rămâne cea care a existat la soluţionarea recursului.”

Articolul 39

Competenţa Curţii Supreme de Justiţie

„Curtea Supremă de Justiţie:

1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile săvârşite de Preşedintele Republicii Moldova;

2) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de către instanţele de apel;

3) judecă, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor extraordinare de atac, inclusiv recursurile în anulare;

3¹) judecă recursurile în interesul legii;

3²) soluţionează cererile de revizuire a cauzelor în urma pronunţării unei hotărâri de condamnare a Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului;

4) sesizează Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice şi asupra cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice;

5) adoptă hotărâri explicative în chestiunile de practică judiciară a aplicării uniforme a legislaţiei penale şi procesual penale;

6) soluţionează cererile de strămutare.”

Articolul 313

Plângerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală

şi ale organului care exercită activitate specială de investigaţii

„(1) Plângerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii pot fi înaintate judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alţi participanţi la proces sau de către alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste organe, în cazul în care persoana nu este de acord cu rezultatul examinării plângerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plângerea sa de la procuror în termenul prevăzut de lege.

(2) Persoanele indicate în alin.(1) sunt în drept de a ataca judecătorului de instrucţie:

1) refuzul organului de urmărire penală:

a) de a primi plângerea sau denunţul privind pregătirea sau săvârşirea infracţiunii;

b) de a satisface demersurile în cazurile prevăzute de lege;

c) de a începe urmărirea penală;

2) ordonanţele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală;

3) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei.

(3) Plângerea poate fi înaintată, în termen de 10 zile, judecătorului de instrucţie la locul aflării organului care a admis încălcarea.

(4) Plângerea se examinează de către judecătorul de instrucţie în termen de 10 zile, cu participarea procurorului şi cu citarea persoanei care a depus plângerea. Neprezentarea persoanei care a depus plângerea nu împiedică examinarea plângerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă materialele respective. În cadrul examinării plângerii, procurorul şi persoana care a depus plângerea dau explicaţii.

(5) Judecătorul de instrucţie, considerând plîngerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate. Constatând că actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucţie pronunţă o încheiere despre respingerea plângerii înaintate. Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plângerea şi procurorului.

(6) Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă, cu excepţia încheierilor privind refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi reluarea urmăririi penale, care pot fi atacate cu recurs la curtea de apel în termen de 15 zile de la data pronunţării.”

 

18. Prevederile relevante ale Legii nr.789-XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie (republicată în M.O., 2013, nr.15-17, art.64) sunt următoarele:

Articolul 1

Curtea Supremă de Justiţie – organul suprem

al puterii judecătoreşti

„(1) Justiţia în Republica Moldova se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin alte instanţe judecătoreşti în conformitate cu Constituţia, Legea privind organizarea judecătorească, Legea cu privire la statutul judecătorului şi alte acte legislative.

(2) Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti, soluţionarea litigiilor apărute în cadrul aplicării legilor, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.

(3) Prin activitatea sa Curtea Supremă de Justiţie asigură respectarea principiului prezumţiei nevinovăţiei şi principiului supremaţiei legii, contribuie la constituirea unui stat de drept.

(4) Curtea Supremă de Justiţie este unica instanţă judecătorească supremă. Sediul Curţii Supreme de Justiţie este în municipiul Chişinău.”

Articolul 2

Atribuţiile Curţii Supreme de Justiţie

„Curtea Supremă de Justiţie:

a) judecă, ca instanţă de recurs, cauzele în materie civilă, de contencios administrativ, penală sau în alte materii în condiţiile legii procesuale;

b) sesizează, din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti, Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice;

c) generalizează practica judiciară şi analizează statistica judiciară proprie;

d) dă explicaţii din oficiu în chestiunile de practică judiciară ce nu ţin de interpretarea legilor şi nu au caracter obligatoriu pentru judecători;

e) exercită, în limitele competenţei sale, atribuţii ce derivă din tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;

f) exercită alte atribuţii conform legii.”

Articolul 15

Plenul Curţii Supreme de Justiţie

„(1) Plenul Curţii Supreme de Justiţie îşi desfăşoară activitatea în componenţa tuturor judecătorilor Curţii, este prezidat de preşedintele Curţii, iar în lipsa acestuia – de către unul din preşedinţii colegiilor.

(2) La şedinţele Plenului Curţii Supreme de Justiţie pot participa, în funcţie de subiectul pus în discuţie, ministrul justiţiei sau Procurorul General.”

Articolul 16

Competenţa Plenului Curţii Supreme de Justiţie

„Plenul Curţii Supreme de Justiţie:

b) sesizează din oficiu sau la propunerea altor instanţe judecătoreşti Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice;

c) examinează rezultatele generalizării practicii judiciare şi adoptă hotărâri cu caracter explicativ;

d) întru asigurarea uniformizării practicii judiciare, emite, la solicitarea instanţelor judecătoreşti, avize consultative în cazul apariţiei problemelor legate de aplicarea legii;

e) constituie, după caz, colegii conform categoriilor de cauze, determină durata activităţii lor;

f) confirmă componenţele colegiilor;

g) confirmă componenţa Consiliului Ştiinţific Consultativ;

i) aprobă Regulamentul cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie, îl modifică şi îl completează;

j) exercită alte atribuţii prevăzute de lege.”

 

19. Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997, M.O., 1997, nr.54-55, art.502), în continuare – „Convenţia Europeană”, sunt următoarele:

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori a securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

[…]”

Articolul 7

Nici o pedeapsă fără lege

„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

 

ÎN DREPT

20. Din conţinutul sesizării, Curtea observă că aceasta vizează în esenţă: (1) criteriile de atragere la răspundere penală pentru practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător; (2) forţa juridică a hotărârilor explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie; (3) caracterul irevocabil al unor încheieri ale judecătorului de instrucţie.

21. Astfel, sesizarea se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională conexe, precum principiile legalităţii, accesibilităţii şi previzibilităţii legii penale, independenţa judecătorilor la aplicarea legii şi garanţiile dreptului la un proces echitabil.

 

A. ADMISIBILITATEA

22. Prin decizia sa din 29 aprilie 2016, Curtea a verificat întrunirea următoarelor condiţii de admisibilitate:

(1) Obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie

23. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în speţă a Codului penal, Codului de procedură penală şi a Legii cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

(2) Excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică faptul că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu

24. Fiind ridicată de avocatul Igor Chiriac în dosarul penal nr.21r-170/16, aflat pe rolul Curţii de Apel Chişinău, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate este formulată de subiectul abilitat cu acest drept, în temeiul articolului 135 alin.(1) lit.a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

(3) Prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei

25. Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit.g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

26. Curtea observă că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile articolului 125 lit.b) din Codul penal, articolelor 7 alin.(7), 39 pct.5), 313 alin.(6) din Codul de procedură penală şi unele prevederi din articolele 2 lit.d) şi 16 lit.c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie.

27. Curtea acceptă argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit cărora prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei, deoarece acestea sunt determinante pentru soluţionarea chestiunii privind admiterea recursului depus de avocatul Igor Chiriac în faţa Curţii de Apel Chişinău.

(4) Nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate

28. Curtea reţine că prevederile contestate ale articolelor 125 lit.b) din Codul penal, 7 alin.(7), 39 pct.5) din Codul de procedură penală şi ale articolelor 2 lit.d) şi 16 lit.c) din Legea nr.789-XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie nu au constituit anterior obiect al controlului constituţionalităţii.

29. Prin urmare, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului în această parte, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

30. În acelaşi timp, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate contestă şi art.313 alin.(6) din Codul de procedură penală, potrivit căruia:

„(6) Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă, cu excepţia încheierilor privind refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi reluarea urmăririi penale, care pot fi atacate cu recurs la curtea de apel în termen de 15 zile de la data pronunţării.”

31. Curtea reţine că prin Hotărârea nr.26 din 23 octombrie 2007 a supus controlului constituţionalităţii art.313 alin.(6), potrivit căreia:

“Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă.”

32. Prin această hotărâre Curtea a recunoscut constituţional art.313 alin.(6) din Codul de procedură penală şi a menţionat că „acţiunile, inacţiunile şi erorile comise la etapa urmăririi penale sunt pasibile de atac în cadrul examinării cauzei în fond, iar după pronunţarea sentinţei persoanele dispun de dreptul de a face apel şi recurs în instanţele superioare”.

33. Totodată, Curtea a reţinut că „acţiunile de la etapa urmăririi penale şi cele de la etapa judiciară sunt părţi componente ale unui proces inseparabil, care se încheie cu actul justiţiei – pronunţarea sentinţei. Or, fiecare act de la orice etapă a procesului poate fi luat în considerare sau poate fi lovit de nulitate şi astfel poate influenţa, în sens pozitiv sau în sens negativ, produsul final – condamnarea sau achitarea persoanei. Finalizarea acestui proces deschide posibilitatea utilizării dublului grad de jurisdicţie, sentinţa fiind pasibilă de atac cu apel şi recurs, în condiţiile legii”.

34. Curtea menţionează că, deşi prin Legea nr.46 din 27 martie 2014 legiuitorul a inclus unele excepţii, stabilind anumite situaţii în care încheierea judecătorului de instrucţie poate fi supusă recursului, această completare nu este în măsură să determine o nouă examinare a normei de către Curte. Or, autorul excepţiei a invocat pretinsa neconstituţionalitate în partea în care încheierile judecătorului de instrucţie sunt irevocabile şi nu pot fi supuse nici unei căi de atac, parte în care Curtea s-a pronunţat prin hotărârea menţionată supra.

35. Prin urmare, având în vedere aceste circumstanţe, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi declarată inadmisibilă în partea referitoare la controlul constituţionalităţii articolului 313 alin.(6) din Codul de procedură penală, deoarece este repetitivă.

36. Analizând excepţia de neconstituţionalitate, în partea declarată admisibilă, Curtea observă că autorul pretinde că normele contestate încalcă prevederile articolelor 1 alin.(3), 4, 6, 8 alin.(1), 22, 23 alin.(2), 26, 54, 66 lit.c), 116 alin.(1) din Constituţie.

37. Cu referire la pretinsa încălcare a articolelor 1 alin.(3), 4, 6, 8 alin.(1) din Constituţie, Curtea a menţionat constant în jurisprudenţa sa că aceste articole comportă un caracter generic şi constituie imperative de ordin general-obligatoriu, care stau la baza oricăror reglementări şi nu pot constitui repere individuale şi separate. În acelaşi timp, Curtea reţine că articolul 26, care reglementează dreptul la apărare, nu este incident normelor contestate.

38. Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în excepţia de neconstituţionalitate, Curtea va opera cu prevederile articolului 22 combinat cu cele ale articolului 23 din Constituţie, la examinarea prevederilor referitoare la atragerea la răspundere penală pentru practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător, şi ale articolului 116 din Constituţie, la examinarea prevederilor privind forţa juridică a hotărârilor explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie.

 

B. FONDUL CAUZEI

I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 22 COMBINAT CU ARTICOLUL 23 DIN CONSTITUŢIE

39. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile articolului 125 lit.b) din Codul penal încalcă articolul 22 din Constituţie, potrivit căruia:

„Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.”

40. La fel, autorul excepţiei consideră că norma supusă controlului constituţionalităţii încalcă articolul 23 din Constituţie, care prevede:

„(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică.

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”

 

1. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

41. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate menţionează că infracţiunea prevăzută de articolul 241 din Codul penal coroborat cu articolul 125 lit.b) din Codul penal referitoare la desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie este una ambiguă, neclară şi interpretată în mod diferit. Astfel, potrivit articolului 125 lit.b) din Codul penal, prin desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător urmează a se înţelege doar „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie”, nu şi „desfăşurarea unor activităţi în lipsa licenţei”, situaţie atestată în practică.

42. Autorul susţine că o faptă, pentru a fi considerată infracţiune, urmează a fi stipulată expres în Codul penal, care este unica lege penală, or, nu poate fi considerată infracţiune fapta interzisă de alte legi care nu au caracter penal, ceea ce contravine principiului dreptului penal potrivit căruia interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale este interzisă.

43. Autorul excepţiei consideră că pentru a satisface exigenţa previzibilităţii prevederilor legale legea trebuie să fie redactată în termeni suficient de clari şi precişi, având toate noţiunile bine definite, astfel încât individul să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-o acţiune determinată.

 

2. Argumentele autorităţilor

44. Potrivit opiniei scrise a Parlamentului, sintagma „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie” din articolul 125 lit.b) din Codul penal este clară şi previzibilă şi în concordanţă cu prevederile articolelor l alin.(3), 22, 23 alin.(2) din Constituţie.

45. Totodată, Parlamentul consideră că stabilirea în art.125 lit.b) din Codul penal a desfăşurării unor genuri de activitate interzise de legislaţie, fără ca acestea să fie specificate, satisface cerinţele clarităţii şi previzibilităţii faptei incriminate la art.241 din Codul penal.

46. Totodată, în cadrul şedinţei publice reprezentantul Parlamentului a susţinut că prin desfăşurarea unor activităţi interzise de legislaţie urmează a se înţelege şi desfăşurarea unei activităţi fără licenţă.

47. Potrivit opiniei scrise a Preşedintelui Republicii Moldova, prevederile articolului 125 lit.b) din Codul penal privind desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie sunt aplicabile doar dacă persoanele sunt bănuite de săvârşirea unei infracţiuni ce ţine de desfăşurarea unei activităţi interzise de legislaţia în vigoare, şi nu de practicarea unei activităţi permise, cu condiţia de a obţine licenţă în domeniu.

48. Potrivit opiniei Guvernului, prevederile contestate corespund cerinţelor clarităţii şi previzibilităţii, astfel, articolul 241 din Codul penal stabileşte fapte ce sunt considerate infracţiuni, iar articolul 125 din Codul penal defineşte expresia „desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător”.

49. Totodată, Guvernul susţine că precizarea genurilor de activitate interzise de legislaţie nu ţine de obiectul legii penale, ci de cel al legislaţiei care reglementează activitatea de întreprinzător. Stabilirea în legi speciale a interdicţiilor sau restricţiilor la desfăşurarea unor genuri de activitate exclude necesitatea identificării în Codul penal a tuturor activităţilor ce sunt interzise prin lege, cu condiţia în care domeniul de aplicare al faptei prevăzute de legea penală rezultă din textul legii speciale.

50. Curtea Supremă de Justiţie consideră că formularea „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie” din articolul 125 lit.b) din Codul penal este deosebit de vagă, pentru că nu stabileşte specificul acestei activităţi din vastul domeniu economic şi tipul de legislaţie penală sau de altă natură.

51. Potrivit opiniei Procuraturii Generale, prin norma „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie” prevăzută de art.125 lit.b) din Codul penal, se înţelege şi „desfăşurarea unor activităţi în lipsa licenţei”.

 

3. Aprecierea Curţii

52. Curtea reţine că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului şi ale statului de drept îl constituie principiul legalităţii. Preeminenţa dreptului se asigură prin întreg sistemul de drept, inclusiv prin normele penale, acestea caracterizându-se prin anumite trăsături proprii, distinctive în raport cu alte categorii de norme, ce se diferenţiază între ele prin caracterul şi structura lor, prin sfera de incidenţă.

53. În jurisprudenţa sa Curtea a reţinut că „preeminenţa dreptului în materie penală exprimă printre altele asigurarea legalităţii infracţiunilor şi pedepselor; inadmisibilitatea aplicării extensive a legii penale, în detrimentul persoanei, în special, prin analogie”.

54. Curtea menţionează că incriminarea faptelor în legile penale, stabilirea pedepsei pentru ele, precum şi alte reglementări, se întemeiază pe raţiuni de politică penală. Astfel, legea penală constituie un ansamblu de reguli juridice, formulate într-o manieră clară, concisă şi precisă.

55. Or, calitatea legii penale constituie o condiţie vitală pentru menţinerea securităţii raporturilor juridice şi ordonarea eficientă a relaţiilor sociale.

56. Curtea observă că practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător, care face obiectul prezentei cauze, este pasibilă atât de răspundere penală, cât şi de răspundere contravenţională.

57. Curtea reţine că prin articolul 241 din Codul penal se incriminează practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător. Faptele care constituie practicare ilegală a activităţii de întreprinzător, susceptibile de răspundere penală, sunt definite în art.125 din Partea generală a Codului penal.

58. Potrivit art.125 din Codul penal, modalităţile desfăşurării ilegale a activităţii de întreprinzător sunt:

a) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără înregistrarea (reînregistrarea) la organele autorizate;

b) desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie;

c) desfăşurarea activităţii de întreprinzător prin intermediul filialelor, reprezentanţelor, sucursalelor, secţiilor, magazinelor, depozitelor, unităţilor comerciale şi altor unităţi neînregistrate în modul stabilit de legislaţie;

d) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără utilizarea mărcilor comerciale şi de fabrică şi fără indicarea în documente a codurilor fiscale, în cazul când folosirea sau indicarea lor este prevăzută de legislaţie, ori desfăşurarea acestei activităţi cu utilizarea unor coduri fiscale străine sau plastografiate.

59. Astfel, potrivit prevederilor Codului penal, constituie infracţiune, inter alia, „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie”.

60. În acelaşi timp, articolul 263 alin.(4) din Codul contravenţional sancţionează „desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără licenţă”. Totodată, art.10 alin.(4) din Legea nr.845 din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi stabileşte că pentru desfăşurarea activităţii fără licenţă sau a activităţilor interzise pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi a celor permise în mod exclusiv întreprinderilor de stat, organele fiscale, Camera de Licenţiere sau alt organ abilitat cu atribuţia de eliberare a licenţei aplică amendă în mărimea venitului brut din realizarea obţinută în urma activităţilor menţionate.

61. Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a pretins că dispoziţia cuprinsă la lit.b) a art.125, şi anume „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie”, este lipsită de previzibilitate şi claritate, şi încalcă articolul 22 din Constituţie, care stabileşte că nimeni nu poate fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care în momentul comiterii nu constituiau un act delictuos.

62. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, art.7 § 1 din Convenţia Europeană, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.

63. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a menţionat că persoana este în drept să cunoască, în termeni foarte clari, ce acte şi omisiuni sunt de natură să-i angajeze responsabilitatea penală (cauza Kokkinakis contra Greciei din 25 mai 1993). Atunci când un act este privit ca infracţiune, judecătorul poate să precizeze elementele constitutive ale infracţiunii, dar nu să le modifice, în detrimentul acuzatului, iar modul în care el va defini aceste elemente constitutive trebuie să fie previzibil pentru orice persoană consultată de un specialist (cauza X. contra Regatului Unit din 7 mai 1982).

64. În acelaşi timp, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit).

65. Curtea constată că dispoziţia de blanchetă cuprinsă la art.125 lit.b) nu precizează elementele care pot identifica „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie”. Aceasta, fără a descrie semnele concrete ale infracţiunii, face trimitere la alte acte normative (cu caracter nepenal) pentru aflarea conţinutului acesteia.

66. Cu referire la dispoziţiile de blanchetă în legea penală, în Hotărârea nr.25 din 13 octombrie 2015, Curtea a menţionat:

„63. […] existenţa dispoziţiilor de blanchetă în normele penale constituie o expresie a procesului obiectiv de reglementare normativă, fiind o modalitate specială de formulare a reglementărilor juridico-penale.

64. Fără a contesta principiul codificării legii penale, recurgerea la dispoziţiile de blanchetă în Codul penal asigură stabilitatea legii penale, astfel încât conţinutul acesteia să nu fie direct proporţional cu frecventele modificări ale actelor normative subsecvente, precum şi legătura sistemică cu alte acte normative aplicabile.”

67. În acelaşi timp, Curtea reţine că, având în vedere specificul dreptului penal, legiuitorului îi revine obligaţia să dea dovadă în actul de legiferare de exigenţe sporite în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii.

68. Astfel, Curtea subliniază că orice activitate de întreprinzător interzisă de legea nepenală urmează a fi formulată în termeni clari, cu identificarea faptei ca semn al laturii obiective a componenţei de infracţiune de la art.241 din Codul penal. Totodată, potrivit art.241 din Codul penal, răspunderea penală urmează să survină doar în cazul în care practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător s-a soldat cu obţinerea unui profit în proporţii mari.

69. Curtea subliniază că formularea unor norme juridice declarative în acte normative nepenale, prin care se proclamă interdicţia unei activităţi de întreprinzător, nu este suficientă pentru asigurarea principiului „ultima ratio”, prin care o faptă se incriminează ca infracţiune. Interdicţia nu este suficientă pentru a declara respectivul comportament infracţiune. Mai mult decât atât, expresia generică utilizată în legile extrapenale, care reglementează activitatea de întreprinzător, şi anume „nerespectarea prezentei legi atrage răspundere disciplinară, civilă, contravenţională şi penală, în conformitate cu legislaţia în vigoare”, nu poate determina în mod automat încorporarea activităţii în prevederea art.125 lit.b) din Codul penal. O astfel de interpretare ar conduce la încălcarea principiului interzicerii interpretării extensive a legii penale. Or, interpretarea strictă a legii penale este un corolar direct al principiului legalităţii penale, a cărui valoare juridică este recunoscută atât în legislaţia naţională, cât şi în cea europeană. Art.3 alin.(2) din Codul penal stabileşte expres că „interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise”, în caz contrar judecătorului i-ar reveni puterea de creare şi legiferare a infracţiunilor.

70. Curtea menţionează că, în materie penală, principiile „nullum crimen sine lege” şi „nulla poena sine lege”, stabilite ca valori constituţionale în art.22 din Constituţie, impun ca doar legiuitorul să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta, ca semn al laturii obiective, să fie cert definită, dar nu identificată prin interpretarea extensivă de către cei care aplică legea penală. O astfel de modalitate de aplicare poate genera interpretări abuzive. Cerinţa interpretării stricte a normei penale, ca şi interdicţia analogiei în aplicarea legii penale urmăresc protecţia persoanei împotriva arbitrarului.

71. Curtea reţine că persoana trebuie să poată determina fără echivoc comportamentul care poate avea un caracter penal.

72. În cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. României (hotărârea din 24 mai 2007) Curtea Europeană a statuat: „Ca o consecinţă a principiului legalităţii condamnărilor, dispoziţiile de drept penal sunt supuse principiului de strictă interpretare.”

73. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a UE a statuat că „principiul potrivit căruia o dispoziţie de drept penal nu poate fi interpretată extensiv în defavoarea acuzatului, corolar al principiului legalităţii incriminării şi al pedepsei şi, în general, al principiului securităţii juridice, împiedică declanşarea procedurilor penale în privinţa comportamentelor ce nu sunt clar definite ca infracţiuni prin lege” (Procedurile penale împotriva lui X, cauzele reunite C-74/95 şi C-129/95, 12 decembrie 1996, §25).

74. Curtea menţionează că, fiind o normă de blanchetă, litera b) a art.125 din Codul penal nu transgresează articolele 22 şi 23 din Constituţie. În acelaşi timp, pentru a asigura încadrarea juridică corectă, excluzând arbitrarul, Curtea subliniază că din dispoziţiile complinitoare ale legilor nepenale trebuie să se identifice cu claritate şi precizie care activităţi de întreprinzător sunt interzise şi pot genera răspunderea penală în temeiul art.241 din Codul penal.

75. În acelaşi timp, cu referire la cauza penală în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că importul şi comercializarea fertilizanţilor fără licenţă a fost calificată drept practicare ilegală a activităţii de întreprinzător, în acest sens fiind dispusă începerea urmăririi penale pe semnele de infracţiune prevăzute de art.241 din Codul penal. La baza iniţierii urmăririi penale împotriva companiei a stat însă bănuiala privind importul şi comercializarea fertilizanţilor fără a deţine licenţă în acest sens.

76. Curtea reţine că dispoziţia art.125 lit.b) din Codul penal, şi anume „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie”, este distinctă de „desfăşurarea unei activităţi fără licenţă”. Or, în această din urmă situaţie, activitatea nu face parte din categoria genurilor interzise de lege, ci este una permisă, care însă urmează a fi desfăşurată în condiţiile legii. De asemenea, Curtea a observat că desfăşurarea unei activităţi în lipsa licenţei nu se regăseşte nici în celelalte dispoziţii ale art.125 din Codul penal, ci doar în Codul contravenţional.

77. Spre deosebire de actualele prevederi, Curtea observă că formularea anterioară din nota la articolul 164 din Codul penal din 1961, abrogat la data 12 iunie 2003, ce incrimina practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător, prevedea expres, printre modalităţile normative alternative, „desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie, precum şi desfăşurarea fără licenţă a unor activităţi ce necesită autorizarea prin licenţă”.

78. Astfel, Curtea nu poate accepta argumentul autorului excepţiei, potrivit căruia urmărirea penală în speţă pentru o faptă sancţionată contravenţional a fost generată de neclaritatea normei penale.

79. Curtea reţine că dispoziţia cuprinsă la art.125 lit.b) din Codul penal nu conţine lista „genurilor de activitate interzise de legislaţie”, fiind una de blanchetă. Astfel, genurile de activitate interzise sunt precizate de alte acte normative.

80. Din cele menţionate, Curtea reţine că desfăşurarea unei activităţi în lipsa licenţei nu cade sub incidenţa prevederilor art.125 din Codul penal, care enumeră exhaustiv modalităţile faptei desfăşurării ilegale a activităţii de întreprinzător.

81. Prin urmare, dispoziţia cuprinsă la art.125 lit.b) din Codul penal nu este una neclară. Dimpotrivă, din redacţia acestui articol şi a articolului 263 din Codul contravenţional rezultă cu claritate că desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără licenţă nu este pasibilă decât de sancţiune contravenţională, şi nu penală.

82. În lumina celor expuse, Curtea constată că, în speţă, problema abordată derivă din interpretarea şi aplicarea eronată a legii, şi nu din neclaritatea acesteia.

83. În această ordine de idei, Curtea reaminteşte că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului şi ale statului de drept îl constituie principiul legalităţii. În acest sens, Curtea subliniază că analogia nu este permisă niciodată în dreptul penal în detrimentul inculpatului. Dimpotrivă, în domeniul penal, legea este de strictă interpretare. În acest context, însăşi Constituţia, în articolul 22, garantează că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos.

84. În consecinţă, Curtea conchide că articolul 125 litera b) din Codul penal este constituţional, în măsura în care, în redacţia actuală, nu este interpretat ca incriminând fapta desfăşurării activităţii de întreprinzător fără licenţă.

 

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 116 DIN CONSTITUŢIE

85. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile contestate ale articolelor 7 alin.(7), 39 pct.5) din Codul de procedură penală, articolului 2 lit.d) şi sintagma „şi adoptă hotărâri cu caracter explicativ” din articolul 16 lit.c) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie încalcă articolul 116 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia:

„Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.”

 

4. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

86. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că, în speţă, atât procurorul ierarhic superior, cât şi judecătorul de instrucţie au respins plângerile prin care s-a solicitat anularea actului procesual de începere a urmăririi penale, făcând referire inclusiv la prevederile pct.5.3 din Hotărârea explicativă a Curţii Supreme de Justiţie nr.7 din 4 iulie 2005.

87. În acest sens, autorul excepţiei consideră că prevederile contestate, care acordă Curţii Supreme de Justiţie dreptul de a emite hotărâri cu caracter de recomandare sau explicative, vin în contradicţie cu prevederile art.116 din Constituţie, potrivit cărora judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.

88. De asemenea, autorul susţine că, potrivit art.66 lit.с) din Constituţie, interpretarea legilor şi asigurarea unitară a reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţării se efectuează în exclusivitate de către Parlament.

 

5. Argumentele autorităţilor

89. În opinia sa scrisă Parlamentul susţine că, prin adoptarea hotărârilor cu caracter de recomandare sau de explicare a legislaţiei, Curtea Supremă de Justiţie asigură executarea unitară a normei de drept.

90. Parlamentul consideră că prin hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu se instituie o supunere procesuală pe verticală, fapt care să aducă atingere independenţei judecătorilor din cadrul instanţelor de judecată de grad inferior sau organelor procuraturii, or statutul hotărârilor cu caracter consultativ şi de recomandare este reglementat normativ, stabilind expres limitele lor juridice. Astfel, adoptarea de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie a hotărârilor explicative în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară nu poate afecta principiul independenţei şi imparţialităţii judecătorilor instanţelor judecătoreşti.

91. Potrivit opiniei scrise a Preşedintelui Republicii Moldova, competenţa Plenului Curţii Supreme de Justiţie de a examina rezultatele generalizării practicii judiciare şi de a adopta hotărâri cu caracter explicativ, având în vedere rezultatele practicii judiciare respective, sunt conforme dispoziţiilor constituţionale.

92. În opinia Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârile consultative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie au preponderent menirea de a contribui la formarea unei conştiinţe juridice uniforme în domeniu, nu doar a judecătorilor, dar şi a societăţii în general, şi de a atenţiona instanţele pentru a nu săvârşi repetat erori similare celor depistate în procesul generalizării practicii judiciare.

93. Guvernul susţine că hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară sunt emise doar în scopul asigurării unei practici judiciare uniforme şi nu constituie o ingerinţă în activitatea organelor de drept.

94. Totodată, Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate, invocată pe temeiul încălcării art.116 alin.(1) din Constituţie, este nefondată, întrucât prin emiterea de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie a hotărârilor explicative în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară nu sunt afectate principiile independenţei şi imparţialităţii judecătorilor.

95. În opinia Curţii Supreme de Justiţie, hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti. Printre atribuţiile Curţii Supreme de Justiţie se numără şi oferirea de explicaţii din oficiu în chestiunile de practică judiciară, care nu ţin de interpretarea legilor şi nu au caracter obligatoriu pentru judecători.

96. În opinia sa scrisă Procuratura Generală reţine că Curtea Supremă de Justiţie deţine atribuţii în domeniul analizării şi generalizării practicii, statuând, în caz de necesitate, direcţii de activitate şi noi obiective, în funcţie de cerinţele societăţii în dezvoltare.

97. Procuratura Generală susţine că atât timp cât interpretarea efectuată de către Curtea Supremă de Justiţie nu poartă caracter oficial şi nu este obligatorie pentru instanţele de judecată şi pentru activitatea de urmărire penală, nu este necesară excluderea acestora din actele normative menţionate.

 

6. Aprecierea Curţii

98. Dispoziţiile art.116 alin.(1) din Constituţie instituie principiul independenţei judecătorilor, fără de care este imposibilă o activitate autentică de înfăptuire a justiţiei. Realizarea principiului independenţei judecătorului, pus la baza autonomiei autorităţii judecătoreşti, se asigură inclusiv prin procedura de înfăptuire a justiţiei.

99. Curtea reiterează că independenţa judecătorului este un element esenţial al statutului juridic şi condiţia principală a autonomiei autorităţii judecătoreşti. Corelaţia dintre principiul independenţei justiţiei şi principiul independenţei judecătorului determină, de fapt, caracterul echitabil şi democratic al exercitării justiţiei într-un stat de drept.

100. Curtea menţionează că judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele în mod imparţial, potrivit convingerilor lor şi propriului mod de interpretare a faptelor, precum şi în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

101. Normele constituţionale privind statutul judecătorului sunt bazate pe exigenţele şi principiile actelor internaţionale, care consfinţesc statutul şi drepturile magistraţilor, garanţiile independenţei acestora, pornind de la rolul justiţiei în apărarea statului de drept.

102. Potrivit Recomandării CM/Rec (2010)12 a Comitetului de Miniştri către statele-membre cu privire la judecători: independenţă, eficienţă şi responsabilităţi, „scopul independenţei justiţiei, astfel cum este prevăzut în articolul 6 al Convenţiei, este de a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea dreptului şi fără nici o influenţă nepotrivită”. „Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor” (pct.3 şi pct.5 din Recomandare). Judecătorii trebuie să ia decizii în mod independent şi imparţial şi să poată acţiona fără nici un fel de restricţii, influenţe nepotrivite, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare.

103. Independenţa judiciară înseamnă nu numai independenţa puterii judecătoreşti în ansamblul său faţă de celelalte puteri ale statului, dar priveşte şi aspectul „intern”. Fiecare judecător, indiferent care este poziţia sa în sistem, exercită aceeaşi autoritate de judecată. Prin urmare, în soluţionarea unei cauze, acesta trebuie să fie independent şi faţă de ceilalţi judecători, şi faţă de preşedintele instanţei sau faţă de celelalte instanţe (cum sunt, de pildă, instanţele de apel sau celelalte instanţe superioare).

104. Independenţa judecătorului constituie un factor determinant în realizarea accesului liber la justiţie – drept fundamental, garantat de articolul 20 din Constituţie.

105. În Hotărârea nr.2 din 9 februarie 2016, Curtea a menţionat că:

„97. Independenţa judecătorilor este unul dintre principiile fundamentale de organizare şi realizare a justiţiei. În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude noţiunea de ierarhie, subordonare. Având rolul de a soluţiona litigiile în mod obiectiv, conform legii, şi fiind o putere prin ei înşişi, judecătorii nu pot primi ordine, instrucţiuni sau sugestii de nici un fel cu privire la activitatea lor judiciară, nici din interiorul, nici din afara sistemului judiciar. Principiile internaţionale statuează în mod explicit că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţie şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă în raport cu toate constrângerile/forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească.

98. […] judecătorii trebuie să dispună de suficientă putere şi să fie în măsură a şi-o exercita în vederea îndeplinirii atribuţiilor. Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nici o ingerinţă, inclusiv din partea instanţei ierarhic superioare.”

106. Din enunţurile expuse supra rezultă cu certitudine că esenţa independenţei judecătorului rezidă în autonomia acestuia la adoptarea deciziilor judecătoreşti.

107. Curtea menţionează că, potrivit articolului 114 din Constituţie, „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”. Prin urmare, judecătorii se supun numai legii. Acest principiu îi protejează pe judecători în primul rând de influenţe externe nepotrivite. În acelaşi timp, principiul este aplicabil şi în interiorul puterii judecătoreşti. Organizarea ierarhică a justiţiei, în sensul unei subordonări a judecătorilor faţă de preşedinţii de instanţe sau faţă de instanţele superioare în procesul de soluţionare a cauzelor, ar fi o încălcare evidentă a acestui principiu.

108. Ideea fundamentală este aceea că judecătorul, în exercitarea atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia. Este axiomatic faptul că în soluţionarea unei cauze un judecător nu acţionează la ordinele sau instrucţiunile nici unui terţ din interiorul sau din exteriorul sistemului judiciar.

109. Aceasta nu exclude obligaţia unui judecător de la o jurisdicţie de grad inferior de a respecta o hotărâre anterioară a unei instanţe de grad superior în ceea ce priveşte interpretarea legii incidente în cauza ulterioară (precedentul judiciar).

110. Curtea subliniază că hotărârile judecătorilor urmează a fi întemeiate în baza prevederilor legale. Or, articolul 1 din Legea privind statutul judecătorului stabileşte că judecătorul este unicul purtător al puterii judecătoreşti, învestit constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le exercită în baza legii, iar organizarea ierarhică a jurisdicţiilor nu poate aduce atingere independenţei individuale a judecătorului.

111. Într-un sistem care are la bază independenţa judiciară, instanţele superioare asigură coerenţa jurisprudenţei pe întreg teritoriul ţării prin hotărârile pronunţate de acestea în cauze individuale. Instanţele inferioare, fără a fi ţinute în mod formal să respecte precedentele judiciare în ţările cu sistem de drept continental, spre deosebire de situaţia din ţările cu sistem common-law, tind să se conformeze la principiile enunţate în cuprinsul deciziilor instanţelor superioare pentru a evita ca hotărârile lor să fie anulate în căile de atac. Mai mult, norme procedurale speciale pot asigura coerenţa dintre diferite nivele ale sistemului de instanţe.

112. Dimpotrivă, un sistem în care Curţii Supreme de Justiţie îi este acordată posibilitatea de a adresa instanţelor de rang inferior „recomandări/explicaţii” în probleme de aplicare a legislaţiei nu este de natură să favorizeze apariţia unei puteri judecătoreşti cu adevărat independente. Mai mult, aceasta implică riscul ca judecătorii să se comporte ca funcţionarii publici, care primesc ordine de la superiorii lor. Adoptarea de către instanţa supremă sau alte instanţe superioare a unor ghiduri de practică obligatorii pentru jurisdicţiile inferioare, situaţie întâlnită în câteva ţări post-sovietice, ridică probleme în această privinţă.

113. Astfel, asemenea „recomandări/explicaţii” în mod individual nu pot sta la baza unei hotărâri judecătoreşti, care urmează a fi întemeiată exclusiv pe prevederile legale. Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită de a soluţiona în mod imparţial cauzele, în conformitate cu legea şi cu propria apreciere a faptelor.

114. De asemenea, o hotărâre judecătorească nu poate fi casată doar din considerentul că aceasta este contrară practicii stabilite de Curtea Supremă de Justiţie. În acest sens, Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, a statuat că nu există un drept la o jurisprudenţă constantă, astfel încât schimbarea jurisprudenţei impusă de o abordare dinamică şi progresivă este admisibilă şi nu încalcă principiul securităţii juridice (Unedic c. Franţei, 2008, § 74; Legrand c. Franţei, 2011), dacă sunt întrunite două condiţii: noua abordare să fie consecventă la nivelul acelei jurisdicţii şi instanţa care a decis schimbarea interpretării să motiveze detaliat considerentele pentru care a decis astfel (Atanasovski c. Macedoniei, 2010, § 38).

115. Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 7 alin.(7) şi 39 punctul 5) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003, a articolului 2 litera d) şi a sintagmei „şi adoptă hotărâri cu caracter explicativ” de la articolul 16 litera c) din Legea nr.789-XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, care stabilesc competenţa Curţii Supreme de Justiţie de a adopta hotărâri explicative, a fost ridicată de avocat în partea ce ţine de imposibilitatea contestării la judecătorul de instrucţie a ordonanţei de pornire a urmăririi penale.

116. În acest context, Curtea reţine că actele care pot fi contestate la judecătorul de instrucţie sunt prevăzute expres de lege. În speţă, hotărârea explicativă a plenului Curţii Supreme de Justiţie, invocată de autorul excepţiei, reia prevederile legale. Astfel, în speţă, respingerea contestaţiei autorului excepţiei a avut ca temei prevederile legii, şi nu cele ale hotărârii explicative a Curţii Supreme de Justiţie.

117. Prin urmare, normele contestate nu au relevanţă în litigiul principal aflat pe rol la Curtea de Apel şi această pretenţie nu corespunde cerinţelor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Or, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă doar în cazul în care actul normativ este aplicat sau urmează a fi aplicat în cauza concretă pe care o examinează.

118. Curtea consideră că această pretenţie este inadmisibilă, deoarece vizează o abordare in abstracto a problemelor de compatibilitate a unei norme din legea organică cu Legea Supremă, care nu are legătură cu fondul litigiului principal, fiind o actio popularis, care este inoperabilă în cadrul rezolvării cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate, spre deosebire de controlul ordinar al constituţionalităţii normelor.

119. Pentru aceste considerente, procesul pentru controlul constituţionalităţii articolelor 7 alin.(7) şi 39 punctul 5) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003, a articolului 2 litera d) şi a sintagmei „şi adoptă hotărâri cu caracter explicativ” de la articolul 16 litera c) din Legea nr.789-XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie în cadrul prezentei excepţii de neconstituţionalitate urmează a fi sistat.

Din aceste motive, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi lit.e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se admite parţial excepţia de neconstituţionalitate ridicată de avocatul Igor Chiriac în dosarul nr.21r-170/16, pendinte la Curtea de Apel Chişinău.

2. Se recunoaşte constituţional articolul 125 litera b) din Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002, în măsura în care, în redacţia actuală, nu este interpretat ca incriminând fapta desfăşurării activităţii de întreprinzător fără licenţă.

3. Se declară inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate în partea referitoare la controlul constituţionalităţii articolului 313 alin.(6) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003.

4. Se sistează procesul pentru controlul constituţionalităţii articolelor 7 alineatul (7) şi 39 punctul 5) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003, a articolului 2 litera d) şi a sintagmei „şi adoptă hotărâri cu caracter explicativ” de la articolul 16 litera c) din Legea nr.789-XIII din 26 martie 1996 cu privire la Curtea Supremă de Justiţie.

5. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.