H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi

de la articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal

(Sesizarea nr.53g/2018)

 

nr. 20  din  04.07.2018

 

Monitorul Oficial nr.267-275/119 din 20.07.2018

 

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Mihai POALELUNGI, preşedinte,

dlui Aurel BĂIEŞU,

dlui Igor DOLEA,

dlui Victor POPA,

dlui Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dlui Vasili Oprea, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă la 10 mai 2018

şi înregistrată la aceeaşi dată,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

 

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a textelor:

- „amendă în mărime de 3600 lei”;

- „dar nu mai mult de 72000 lei” din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal, ridicată de către dna Aurelia Balmuş, în dosarul nr.3-694/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Chişinău, sediul Buiucani.

2. Sesizarea a fost trimisă la Curtea Constituţională, pe 10 mai 2018, de către dl judecător Mihai Murguleţ de la Judecătoria Chişinău, sediul Buiucani, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

3. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a pretins că dispoziţiile criticate sunt contrare articolelor 1 alin.(3) şi 20 din Constituţie.

4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 14 mai 2018, sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a se prejudeca fondul cauzei.

5. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernului.

6. În şedinţa publică a Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a fost susţinută de către dna Aurelia Balmuş, autoare a sesizării. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk. Guvernul a fost reprezentat de către dna Victoria Belous, şef al Direcţiei juridice a Serviciului Fiscal de Stat.

 

CIRCUMSTANŢELE LITIGIULUI PRINCIPAL

7. Pe 20 iunie 2017, Direcţia generală administrare fiscală sud a dispus, în baza articolului 260 alin.(4) din Codul fiscal, sancţionarea Societăţii cu răspundere limitată „GBA-Trans”, aplicându-i o amendă în cuantum total de 28800 lei. Ulterior, Societatea cu răspundere limitată „GBA-Trans” a contestat în faţa Serviciului Fiscal de Stat decizia menţionată.

8. Pe 17 august 2017, Serviciul Fiscal de Stat a respins contestaţia depusă. Totodată, acesta a obligat Direcţia generală administrare fiscală sud să modifice cuantumul sancţiunii aplicate în baza deciziei nr.416/74.

9. În acest scop, în vederea executării deciziei menţionate, Direcţia generală administrare fiscală sud a emis o decizie prin care i-a aplicat Societăţii cu răspundere limitată „GBA-Trans” o amendă suplimentară în mărime de 21600 lei.

10. Pe 20 septembrie 2017, Societatea cu răspundere limitată „GBA-Trans” s-a adresat cu o cerere de chemare în judecată împotriva Serviciului Fiscal de Stat, prin care a solicitat anularea deciziilor menţionate.

11. În cadrul şedinţei de judecată din 19 martie 2018, dna Aurelia Balmuş, reprezentant al reclamantului, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a textelor „amendă în mărime de 3600 lei”, „dar nu mai mult de 72000 lei” din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal.

12. Prin încheierea din 19 martie 2018, instanţa a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a dispus trimiterea sesizării la Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

 

LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ PERTINENTĂ

13. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

„(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.”

Articolul 54

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

„(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

(3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.

(4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”

14. Prevederile relevante ale Codului fiscal, adoptat prin Legea nr.1163 din 24 aprilie 1997, sunt următoarele:

Articolul 117

Factura fiscală

„(1) Subiectul impozabil care efectuează o livrare impozabilă pe teritoriul ţării este obligat să prezinte cumpărătorului (beneficiarului) factura fiscală pe livrarea în cauză. Prezentarea facturii fiscale se efectuează la momentul apariţiei obligaţiei fiscale, stabilit prin art.108, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod. Pentru livrările impozitate conform art.104 lit.a), eliberarea facturii fiscale nu este obligatorie.

[…]”

Articolul 231

Noţiunea şi temeiurile tragerii la răspundere

pentru încălcare fiscală

„(1) În sensul prezentului cod, tragerea la răspundere pentru încălcare fiscală înseamnă aplicarea de către Serviciul Fiscal de Stat, în condiţiile prevăzute de legislaţia fiscală, a unor sancţiuni faţă de persoanele care au săvârşit încălcări fiscale.

(2) Temeiul tragerii la răspundere pentru încălcare fiscală este însăşi încălcarea fiscală.

(3) Încălcările fiscale se califică după cum urmează:

a) încălcare fiscală nesemnificativă;

b) încălcare fiscală semnificativă.

(4) Se consideră nesemnificativă încălcarea fiscală dacă suma impozitului sau taxei constituie până la 100 de lei pentru persoanele fizice care nu desfăşoară activitate de întreprinzător şi până la 1000 de lei pentru persoanele fizice care desfăşoară activitate de întreprinzător şi persoanele juridice, inclusiv pentru fiecare perioadă fiscală în parte – în cazul nedeclarării, declarării tardive sau diminuării impozitului sau taxei.

(5) Se consideră semnificativă încălcarea fiscală care nu cade sub incidenţa alin.(4).”

Articolul 232

Persoanele pasibile de răspundere pentru încălcare fiscală

„Este tras la răspundere pentru încălcare fiscală:

a) contribuabilul persoană juridică a cărui persoană cu funcţie de răspundere a săvârşit o încălcare fiscală;

b) contribuabilul persoană fizică, care nu practică activitate de întreprinzător, ce a săvârşit o încălcare fiscală. În cazul în care acesta este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, pentru încălcarea fiscală săvârşită de el reprezentantul său legal (părinţii, înfietorii, tutorele, curatorul) poartă răspundere în funcţie de obiectul impozabil, de obligaţia fiscală şi de bunurile contribuabilului;

c) contribuabilul persoană fizică care practică activitate de întreprinzător ce a săvârşit o încălcare fiscală sau a cărui persoană cu funcţie de răspundere a săvârşit o încălcare fiscală.”

Articolul 233

Condiţii generale de tragere la răspundere pentru încălcare fiscală

„(1) Tragerea la răspundere pentru încălcare fiscală se face în temeiul legislaţiei fiscale în vigoare în timpul şi la locul săvârşirii încălcării, cu excepţia situaţiilor când legea nouă prevede sancţiuni mai blânde, cu condiţia că încălcarea fiscală, prin caracterul ei, nu atrage după sine, în condiţiile legii, răspunderea penală.

(2) Procedura de tragere la răspundere pentru încălcarea fiscală se aplică în conformitate cu legislaţia în vigoare în timpul şi în locul examinării cazului de încălcare fiscală.

(3) Tragerea la răspundere pentru încălcări fiscale conform prezentului titlu sau la o altă răspundere juridică pentru încălcarea legislaţiei fiscale nu exonerează persoana sancţionată de obligaţia plăţii impozitului, taxei şi/sau majorării de întârziere (penalităţii), stabilite de legislaţie. Tragerea la răspundere pentru încălcare fiscală a contribuabililor specificaţi la art.232 nu eliberează de răspundere contravenţională, penală sau de altă răspundere prevăzută de legislaţie dacă există temeiurile respective. (la data faptelor, prevederea aplicabilă).”

Articolul 235

Scopul şi forma sancţiunilor fiscale

„(1) Sancţiunea fiscală este o măsură cu caracter punitiv şi se aplică pentru a se preveni săvârşirea, de către delincvent sau de către alte persoane, a unor noi încălcări, pentru educarea lor în spiritul respectării legii.

(1¹) Avertizarea se aplică pentru încălcarea fiscală nesemnificativă.

(2) Pentru încălcarea fiscală poate fi aplicată sancţiunea fiscală sub formă de avertizare sau amendă.”

Articolul 236

Amenda

„(1) Amenda este o sancţiune fiscală care constă în obligarea persoanei ce a săvârşit o încălcare fiscală de a plăti o sumă de bani. Amenda se aplică indiferent de faptul dacă au fost aplicate sau nu alte sancţiuni fiscale ori plătite impozite, taxe, majorări de întârziere (penalităţi) calculate suplimentar la cele declarate sau nedeclarate.

(2) Amenda reprezintă o parte a obligaţiei fiscale şi se percepe în modul stabilit pentru impunerea fiscală.

(3) În cazul în care contribuabilul descoperă că darea de seamă fiscală prezentată anterior conţine greşeli sau omisiuni şi prezintă darea de seamă corectată, precum şi în cazul în care contribuabilul nu are obligaţia prezentării dării de seamă, dar descoperă că au fost efectuate greşit calculul şi plata impozitelor şi taxelor, iar în urma acestora apar obligaţii fiscale suplimentare şi acestea sunt achitate până la anunţarea unui control fiscal, amenda nu se aplică.”

Articolul 238

Regulile generale de aplicare a sancţiunii fiscale

„(1) Sancţiunea fiscală se aplică în limitele stabilite de articolul respectiv din prezentul cod, în strictă conformitate cu legislaţia fiscală.

(1¹) Amenda se aplică în cazurile de încălcare fiscală semnificativă.

(2) În cazul în care o persoană a săvârşit două sau mai multe încălcări fiscale, sancţiunea fiscală se aplică pentru fiecare încălcare fiscală şi pentru fiecare perioadă fiscală în parte, cu excepţia cazurilor prevăzute la art.188 alin.(2).”

Articolul 260

Nerespectarea modului de întocmire, de prezentare a dării de seamă fiscale

şi a facturii fiscale, precum şi neînregistrarea facturii fiscale în

Registrul general electronic al facturilor fiscale

„[…]

(4) Neprezentarea facturii fiscale în termenele prevăzute la art.117 şi 117¹ se sancţionează cu o amendă în mărime de 3600 lei pentru fiecare factură fiscală neprezentată, dar nu mai mult de 72000 lei pentru toate facturile fiscale neprezentate în termenele stabilite.”

15. Prevederile relevante ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (în continuare, Convenţia) sunt următoarele:

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

[…]”

 

PRACTICA INTERNAŢIONALĂ RELEVANTĂ

16. Problema sancţiunilor fixe şi a aplicării lor în cazuri concrete a făcut obiectul controlului constituţionalităţii mai multor curţi constituţionale, cărora li s-a cerut să verifice caracterul echitabil al acestora.

17. Astfel, într-o cauză care a făcut obiectul judecăţii Curţii Constituţionale a Coreei de Sud, s-a stabilit că impunerea unei amenzi fixe în cazul comiterii unei fapte de oferire sau dare de bani, bunuri sau servicii în scopul determinării alegătorului de a-şi exercita drepturile sale electorale într-un anumit mod (articolul 261.5.1 din Legea electorală) este incompatibilă cu prevederile constituţionale ale egalităţii şi proporţionalităţii (a se vedea Decizia nr.2007Hun-Ka22, 26 martie 2009).

18. Această Curte Constituţională a stabilit că, în funcţie de scopurile urmărite, de contextul factual, de metodele utilizate, de relaţia existentă între cel care oferă bunurile şi cel care le primeşte şi în funcţie de situaţia creată, după primirea lor pot exista diferite grade de pericol al încălcării comise. Astfel, impunerea unei amenzi fixe, fără a se ţine cont de circumstanţele menţionate, precum şi fără a se lua în calcul situaţia individuală a persoanei şi vinovăţia sa, lipseşte pedeapsa de un caracter echitabil.

19. De asemenea, Curtea Constituţională a Coreei de Sud a stabilit că, deşi legislatorul are competenţa de a decide în privinţa sancţionării unei încălcări a legii şi în privinţa naturii şi mărimii pedepsei, trebuie să existe un echilibru corect între acestea. Aşadar, ea a menţionat că, în fiecare caz concret, Curţii Constituţionale îi revine să verifice respectarea acestui echilibru.

20. O problema similară cu cea din prezenta cauză a fost examinată şi de către Curtea Constituţională a Belgiei. Astfel, într-o cauză în care a fost chemată să verifice constituţionalitatea unor prevederi care stabileau o amendă în mărime fixă, fără posibilitatea reducerii ei în cazul în care existau circumstanţe atenuante, această Curte a stabilit că prevederile contestate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale care garantează egalitatea şi care interzic discriminarea, precum şi dreptul care garantează dreptul la un proces echitabil (a se vedea Decizia nr.81/2007 din 7 iunie 2007).

21. Curtea Constituţională a Belgiei a menţionat că, deşi îi revine legislatorului să stabilească faptele care trebuie interzise şi sancţionarea lor, el nu se bucură de o discreţie nelimitată în acest sens. Astfel, Curtea Constituţională a Belgiei a menţionat că anularea unor asemenea prevederi ţine de competenţa sa, atunci când acestea sunt în mod evident inechitabile sau în cazul când aplicarea lor lipseşte o categorie semnificativă de persoane de beneficiul dreptului la un proces echitabil.

22. De altfel, în Belgia a existat o diferenţă de opinie între Curtea Constituţională şi Curtea de Casaţie cu privire la problema în discuţie. Curtea Constituţională a considerat că judecătorul are competenţa, în acord cu principiul proporţionalităţii, de a reduce sau chiar de a nu aplica o amendă stabilită de administraţia fiscală. Ea a menţionat că orice competenţă care poate fi exercitată de către autoritatea fiscală poate fi exercitată şi de către instanţa de judecată (a se vedea Decizia nr.22/99 din 24 februarie 1999).

23. Cu privire la această linie jurisprudenţială, după o lungă perioadă de rezistenţă, Curtea de Casaţie a admis, totuşi, că sancţiunile administrative sunt asimilate pedepsei penale, însă a limitat competenţa judecătorului de a aprecia proporţionalitatea sancţiunii în raport cu încălcarea. Ea a stabilit că judecătorul nu trebuie să aibă în vedere din motive de oportunitate, în baza unei aprecieri subiective, circumstanţele atenuante care se referă la persoana contribuabilului (a se vedea Decizia nr.C.02.0572.N din 21 ianuarie 2005).

24. În Franţa, Consiliul Constituţional a decis că sancţiunile fiscale sunt asimilate tuturor sancţiunilor punitive, în cazul cărora sunt aplicabile criteriile articolului VIII din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Astfel, într-o cauză în care a examinat dacă judecătorul are dreptul să analizeze proporţionalitatea pedepsei aplicate în materie fiscală, Consiliul Constituţional a decis că în lipsa unei asemenea competenţe principiul proporţionalităţii ar fi iluzoriu (a se vedea Decizia nr.82-155 DC din 30 decembrie 1982).

25. O asemenea abordare nu este acceptată de către toate tribunalele din Franţa. Astfel, în opinia Consiliului de Stat, în domeniul fiscal judecătorul poate pune în discuţie sancţiunea doar în cazul în care se constată că contribuabilul nu este vinovat de comiterea tuturor faptelor pentru care este sancţionat. Totuşi, dacă faptele sunt demonstrate, judecătorul urmează să aplice pedeapsa în cuantumul prevăzut de lege. El nu o poate modifica în mod corespunzător cu gravitatea încălcării sau cu forma de vinovăţie a contribuabilului. Unul dintre motivele invocate în susţinerea acestei opinii a fost faptul că însăşi legea prevede o scară a pedepselor în funcţie de conduita contribuabilului. Aşadar, Consiliul de Stat a considerat că, în acest caz, judecătorul exercită un control pe fond în acord cu articolul 6 §1 din Convenţie (a se vedea Avizul 8/9 SSR din 8 iulie 1998, nr.195664).

26. Totuşi, Curtea de Casaţie a adoptat o poziţie diferită. Ea a menţionat că judecătorul trebuie să aibă competenţa să aprecieze dacă sancţiunea este proporţională în raport cu comportamentul contribuabilului (a se vedea Decizia nr.95-20.001 din 29 aprilie 1997 a Curţii de Casaţie a Franţei, Camera Comercială).

 

ÎN DREPT

A. ADMISIBILITATEA

27. Prin decizia din 14 mai 2018, Curtea a confirmat respectarea, în prezenta cauză, a condiţiilor de admisibilitate a unei excepţii de neconstituţionalitate, stabilite în jurisprudenţa sa constantă.

28. Curtea a reţinut că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate din acest caz îl constituie unele prevederi din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal. Verificarea constituţionalităţii acestui tip de act normativ ţine de competenţa sa ratione materiae, potrivit articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie.

29. De asemenea, excepţia a fost ridicată de către una din părţile la proces, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie.

30. Curtea a observat că prevederile contestate nu au făcut anterior obiectul controlului constituţionalităţii.

31. Având în vedere opinia autoarei excepţiei, care a invocat că sancţionarea faptei de neprezentare a unei facturi fiscale reprezintă o acuzaţie în materie penală în sensul Constituţiei, Curtea a examinat caracterul fundamentat al acestei susţineri.

32. Pentru a decide în acest sens, Curtea a avut în vedere criteriile Engel, denumite astfel după cauza eponimă în care au fost formulate pentru prima dată (a se vedea Engel şi alţii v. Olanda, 8 iunie 1976). Astfel, Curtea a examinat întrunirea următoarelor trei criterii în caz de neprezentare a facturii fiscale: calificarea faptei conform dreptului naţional, natura juridică a încălcării, precum şi gradul de severitate al sancţiunii de care este pasibilă persoana. Curtea a precizat că aceste criterii sunt alternative, şi nu cumulative, fără a exclude însă o examinare deplină a acestora, atunci când analiza separată a fiecărui criteriu nu permite o concluzie clară cu privire la existenţa unei acuzaţii în materie penală (a se vedea Janosevic v. Suedia, 23 iulie 2002, §67).

33. În privinţă primului criteriu Engel, Curtea a menţionat că acesta are o valoare formală şi relativă şi constituie un simplu punct de plecare în aprecierea naturii penale a încălcării. Aşadar, pentru că fapta de neprezentare a facturii fiscale este una administrativă, atât prin reglementarea ei, cât şi prin prisma autorităţii care o aplică şi a procedurilor pe care le iniţiază, Curtea a reţinut că acest criteriu este puţin relevant în prezenta cauză.

34. Cu privire la natura juridică a încălcării, Curtea a reţinut că amenda aplicată nu are ca obiect compensarea unui prejudiciu, ci urmăreşte să împiedice, în esenţă, repetarea unor acţiuni similare. Acest element i-a permis Curţii să reţină caracterul punitiv al sancţiunii şi să constate că aceasta urmăreşte, deopotrivă, un scop preventiv şi unul represiv (a se vedea, mutatis mutandis, Grande Stevens şi alţii v. Italia, 4 martie 2014, §96). Curtea a menţionat că, deşi ordinea juridică internă permite reducerea valorii amenzii [a se vedea articolul 234 alin.(2) din Codul fiscal], acest fapt nu conduce la eliminarea efectului represiv al sancţiunii. Dimpotrivă, ea a arătat că o asemenea măsură este dispusă şi în cursul procedurilor penale şi contravenţionale [a se vedea articolul 64 alin.3¹ din Codul penal şi articolul 34 alin.(3) din Codul contravenţional], fără ca aceasta să suscite îndoieli cu privire la caracterul represiv al sancţiunilor în discuţie.

35. Totodată, Curtea a reţinut că, în cazul încălcării obligaţiei de prezentare a facturii fiscale, sunt subiecţi ai sancţiunii toţi contribuabilii care au obligaţia prezentării ei.

36. Un ultim element analizat în cazul celui de-al doilea criteriu Engel l-a constituit interesul juridic protejat de norma incriminatoare. Curtea a menţionat că o faptă are, în principiu, un caracter penal, dacă scopul său este de a proteja interesele juridice, a căror protecţie este asigurată, în general, prin normele de drept penal (a se vedea Zolotukhin v. Rusia, 10 februarie 2009, §55, şi Maresti v. Croaţia, 25 iunie 2009, §59). În acest sens, ea a reţinut că scopul sancţiunii în cazul faptei de neprezentare a facturii fiscale este de a asigura colectarea corespunzătoare a datelor şi protecţia intereselor financiare ale statului. Prin urmare, sunt interese juridice care trebuie să fie protejate şi ele, în cazurile cele mai grave, de dreptul penal, pentru că statul are obligaţia să reprime în mod eficient fraudele din acest domeniu.

37. Cu privire la cel de-al treilea criteriu Engel, şi anume natura şi severitatea sancţiunii, Curtea a constatat că reclamantul din litigiul principal a fost sancţionat cu maximul prevăzut de lege pentru fiecare faptă de neprezentare a facturii fiscale, i.e. 3600 lei, iar în total suma de 50400 lei. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, care trebuie avută în vedere cu ocazia examinării acestor criterii, valoarea nesemnificativă sau redusă a sancţiunilor pecuniare aplicate în cadrul unor proceduri administrative are o relevanţă redusă pentru aprecierea caracterului penal al sancţiunilor pecuniare (a se vedea, de exemplu, Jussila v. Finlanda, 23 noiembrie 2006, §§37 şi 38, Nykänen v. Finlanda, 20 mai 2014, §40, şi Kiiveri v. Finlanda, 10 februarie 2015, §31).

38. Aşadar, având în vedere cele menţionate supra, Curtea a apreciat că fapta de neprezentare a facturilor fiscale face parte, prin natura şi prin gravitatea sa, din materia penală. Curtea a avut în vedere, în special, confirmarea în prezenta cauză a scopului preventiv şi represiv al pedepsei, precum şi aplicabilitatea ius puniendi de către stat, în cazul reprimării încălcării în discuţie.

39. Totuşi, având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene în cauza Jussila v. Finlanda, în care s-a stabilit că în cadrul acuzaţiei în materie penală cerinţele articolului 6 §1 din Convenţie sunt aplicabile în mod diferit, în funcţie de apartenenţa ilicitului la nucleul dreptului penal sau la periferia sa (§43), Curtea a menţionat că fapta în discuţie are un caracter cvasipenal. Punctul de plecare în cazul acestei constatări l-a servit fondul ilicitului examinat, i.e. încălcarea fiscală, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene în această materie (a se vedea, de exemplu, Segame SA v. Franţa, 7 iunie 2012, §59).

40. Aşadar, Curtea a menţionat că, în cazul situaţiilor care nu afectează nucleul dur al dreptului penal, garanţiile prevăzute la articolul 6 din Convenţie nu trebuie să se aplice în mod necesar cu aceeaşi rigoare (a se vedea, de exemplu, Jussila v. Finlanda, 23 noiembrie 2006, §43, şi, mutatis mutandis, Menarini Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27 septembrie 2011, §62). Din această perspectivă, sancţionarea încălcării normelor privind prezentarea facturilor fiscale nu trebuie aplicată în mod imperativ de către o instanţă. Dimpotrivă, această competenţă poate fi conferită, în principiu, şi unei autorităţi administrative, în măsura în care persoana poate sesiza un organ judiciar învestit cu competenţa analizei fondului (în franceză „pleine juridiction”, în engleză „full jurisdiction”) cu privire la o decizie prin care i s-a aplicat o amendă, cerinţele stabilite la articolul 6 §1 din Convenţie fiind astfel îndeplinite (a se vedea, mutatis mutandis, Menarini Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27 septembrie 2011, §59).

41. Curtea a menţionat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, pentru a verifica deciziile de aplicare a unor amenzi în cazul faptelor ce aparţin categoriei acuzaţiilor în materie penală, instanţa trebuie să aibă competenţa de a supune analizei sub toate aspectele, atât în fapt, cât şi în drept, decizia autorităţii administrative (a se vedea, mutatis mutandis, Menarini Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27 septembrie 2011, §59).

42. Totuşi, în ciuda argumentelor autoarei excepţiei, Curtea a menţionat că această competenţă nu presupune un control ex officio al instanţei de judecată cu privire la ansamblul elementelor deciziei de sancţionare. Această limitare este justificată de faptul că nici articolul 6 §1 din Convenţie, nici jurisprudenţa Curţii Europene nu impun ca o instanţă independentă şi imparţială să cerceteze din oficiu probleme cu care nu este sesizată. Desigur, jurisprudenţa acestei instanţe impune ca anumite aspecte de ordine publică (referitoare la garanţiile procedurale) să fie ridicate din oficiu, dar în celelalte privinţe, exercitarea competenţei de fond a instanţei trebuie evaluată în raport cu conţinutul argumentelor cu privire la care a fost chemată să se pronunţe.

43. Astfel, regula non ultra petita, care presupune că iniţiativa unui proces aparţine părţilor şi că instanţa nu poate acţiona din oficiu, decât în cazuri excepţionale, în care interesul public impune intervenţia sa, cere stabilirea implicaţiilor sale în privinţa noţiunii „competenţă de fond”, în sensul sancţiunii prevăzute de articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal.

44. În acest cadru, Curtea a precizat că regula non ultra petita presupune doar faptul că instanţa nu trebuie să îşi exercite competenţa de fond fără să fi fost sesizată cu privire la problema amenzii. Din momentul în care i s-a solicitat o nouă apreciere a cuantumului amenzii, competenţa pe care o deţine în baza articolului 6 §1 din Convenţie trebuie să fie de „fond”, în sensul în care instanţa trebuie să poată reduce cuantumul amenzii, dar şi să-l majoreze. În consecinţă, instanţa trebuie să poată face o nouă apreciere cu privire la amendă, atunci când este sesizată în acest sens.

45. Pe această cale, Curtea a reţinut că reclamanta a invocat în cererea sa de chemare în judecată caracterul inechitabil al sancţiunii aplicate în raport cu circumstanţele particulare ale cazului. Cu toate acestea, prevederile contestate nu îi conferă instanţei de judecată posibilitatea aprecierii caracterului proporţional al sancţiuni aplicate, prin raportare la circumstanţele cazului invocate de către reclamantă. Singura adaptare a amenzilor prevăzută de acest articol este cea aferentă numărului de cazuri de neprezentare a facturilor fiscale.

46. Aşadar, Curtea a reţinut existenţa unei limitări a competenţei de fond a instanţei de judecată, care reprezintă o ingerinţă directă în dreptul la un proces echitabil.

47. Totodată, în virtutea calităţii sale de suveran în materie de contencios constituţional (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.7 din 26 aprilie 2018, §23; Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.15 din 22 mai 2018, §24), Curtea a considerat că este oportună examinarea textelor legale contestate şi prin prisma articolului 16 din Constituţie. Ea a notat că principiul egalităţii de tratament este încălcat atunci când situaţiile comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situaţiile diferite sunt tratate în acelaşi mod, cu excepţia cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv şi rezonabil. În acest sens, Curtea a menţionat că poate imagina o situaţie când un contribuabil care comite o faptă de neprezentare a facturii fiscale în anumite modalităţi faptice, e.g. timp, mijloace de săvârşire, mobilul faptei ş.a., să fie sancţionat în acelaşi mod ca un contribuabil care comite aceeaşi faptă în alte moduri.

48. Curtea a notat în jurisprudenţa sa că articolul 16 din Constituţie devine incident atunci când situaţia la care se referă dezavantajul implică una din condiţiile de exercitare a unui drept garantat de Constituţie. Pentru a fi incident articolul 16, este suficient ca situaţia reglementată de normele contestate să intre în câmpul de aplicare al uneia sau mai multor dispoziţii ale Constituţiei (a se vedea Hotărârea nr.12 din 1 noiembrie 2012, §64).

49. În acest context, şi Curtea Europeană reiterează în jurisprudenţa sa constantă că articolul 14 din Convenţie, care interzice discriminarea, nu are o existenţă de sine stătătoare, pentru că produce efecte doar în legătură cu drepturile şi libertăţile garantate de celelalte dispoziţii substanţiale ale Convenţiei şi ale protocoalelor sale. Cu toate acestea, aplicabilitatea articolului 14 nu presupune vreo încălcare a uneia sau mai multora dintre aceste dispoziţii, manifestând, în acest sens, un caracter autonom. Pentru ca articolul 14 să devină incident, este suficient ca situaţia de fapt a unei cauze să se încadreze în câmpul de aplicare al unei dispoziţii substanţiale din Convenţie sau din protocoalele la aceasta (a se vedea, de exemplu, Eweida şi alţii v. Regatul Unit, 15 ianuarie 2013, §85; Khamtokhu şi Aksenchik v. Rusia, 24 ianuarie 2017, §53; şi Aleksandr Aleksandrov v. Rusia, 27 martie 2018, §17).

50. Aşadar, Curtea a trebuit să stabilească dacă sancţiunile instituite de articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal intră şi în câmpul de aplicare al altor dispoziţii ale Constituţiei, în afară de cele ale articolului 20, care garantează dreptul de acces liber la justiţie.

51. Cu privire la situaţia amenzilor, Curtea a menţionat că acestea trebuie considerate imixtiuni în dreptul de proprietate, pentru că lipsesc persoana vizată de o parte din patrimoniul său, i.e. de suma de bani pe care trebuie să o plătească (a se vedea, mutatis mutandis, Mamidakis v. Grecia, 11 ianuarie 2007, §44). Astfel, Curtea a reţinut, în decizia de admisibilitate, că amenzile prevăzute de Codul contravenţional intră în câmpul de aplicare al articolului 46 din Constituţie.

 

B. FONDUL CAUZEI

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 20 ŞI A ARTICOLULUI 16 COMBINAT CU ARTICOLUL 46 DIN Constituţie

Argumentele autoarei excepţiei de neconstituţionalitate

52. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea susţine că prevederile articolului 260 alin.(4) din Codul fiscal, care nu permit individualizarea sancţiunii în funcţie de circumstanţele particulare ale cazului, încalcă articolul 20 din Constituţie.

53. Potrivit autoarei excepţiei, în cadrul soluţionării contestaţiei împotriva deciziei autorităţii administrative, instanţa de judecată trebuie să aibă competenţa examinării fondului amenzii aplicate, ca parte integrantă a dreptului de acces la un tribunal. Astfel, aceasta consideră că instanţa trebuie să examineze şi, în consecinţă, să modifice suma amenzii aplicate atunci când se constată caracterul său disproporţionat.

54. Totodată, autoarea excepţiei susţine că prevederile contestate nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate dintre valoarea socială lezată şi regimul sancţionator aplicabil.

 

B. Argumentele autorităţilor

55. În opinia sa prezentată Curţii, Preşedintele Republicii Moldova a menţionat că excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal este parţial întemeiată.

56. În acest sens, Preşedintele Republicii Moldova a menţionat că textul „amendă în mărime de 3600 lei” din alineatul (4) al articolului 260 din Codul fiscal este neconstituţional, pentru că nu permite individualizarea sancţiunii de către instanţa de judecată. El a menţionat că o asemenea concluzie decurge din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în care s-a stabilit că legea trebuie să permită aplicarea unei sancţiuni individualizate, potrivit circumstanţelor cauzei (a se vedea Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.10 din 10 mai 2016).

57. Pe de altă parte, Preşedintele Republicii Moldova a menţionat că textul „dar nu mai mult de 72000 lei” din alineatul (4) al articolului 260 din Codul fiscal nu suscită dubii cu privire la constituţionalitatea sa, pentru că acesta urmăreşte protecţia persoanei împotriva aplicării unor sancţiuni excesive. Din acest motiv, el nu poate fi privit ca o restricţie pentru realizarea dreptului de acces la un tribunal.

58. În opinia prezentată de către Guvern s-a menţionat că prevederile articolului 260 alin.(4) din Codul fiscal sunt constituţionale.

59. În acest sens, Guvernul a menţionat că scopul sancţiunii fiscale constă în prevenirea săvârşirii de încălcări fiscale şi reeducarea persoanei în spiritul respectării legii. Aşadar, în vederea realizării acestei finalităţii, legislatorul a stabilit, prin articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal, sancţiunea amenzii în mărime de 3 600 lei pentru fiecare factură fiscală neprezentată, dar nu mai mult de 72000 lei pentru toate facturile fiscale neprezentate în termenele stabilite.

60. Guvernul a menţionat că în conţinutul Codului fiscal pedepsele au fost stabilite de către legislator potrivit gravităţii încălcării comise. Aşadar, în opinia acestuia, legislatorul a realizat o individualizare a sancţiunii.

61. În opinia prezentată Curţii, Parlamentul Republicii Moldova a menţionat că criticile de neconstituţionalitate invocate de către autoarea excepţiei urmează a fi respinse ca nefondate.

62. În acest sens, Parlamentul Republicii Moldova a menţionat că prevederea contestată face parte din Strategia de dezvoltare a managementului finanţelor publice pentru anii 2013-2020, care a fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.573/2013. În această Hotărâre se menţionează că necesitatea sporirii disciplinei fiscale atât în procesul de elaborare a bugetului, cât şi la nivel de executare constituie un obiectiv ce trebuie atins.

63. Aşadar, Parlamentul a menţionat că prevederea contestată asigură realizarea acestui obiectiv. Totodată, acesta a menţionat ca se bucură în domeniul politicii bugetar-fiscale de o marjă largă de discreţie, putând stabili sancţiunile pe care le consideră necesare în vederea atingerii scopului urmărit.

 

C. Aprecierea Curţii

64. Conform celor precizate la paragrafele 33-38 supra, fapta de neprezentare a facturii fiscale constituie, în sensul articolului 6 §1 din Convenţie, o acuzaţie în materie penală. Totuşi, aşa cum a menţionat Curtea la paragraful 39 supra, ea nu face parte din nucleul dur al dreptului penal. Prin urmare, concentrarea de către autoritatea fiscală a competenţelor de investigare, de acuzare şi de decizie în cadrul unei proceduri precum cea din prezenta cauză nu este contrară, în sine, articolului 6 §1 din Convenţie, cu condiţia ca persoana să aibă dreptul de a se adresa în faţa unui organ care să corespundă cerinţelor acestui articol. Aşadar, trebuie să se verifice dacă cerinţele articolului 6 §1 din Convenţie sunt îndeplinite în cazul controlului exercitat de către instanţa de judecată în privinţa deciziilor privind încălcarea fiscală în discuţie. Curtea va începe prin a arăta limitele acestui control, astfel cum au fost conturate acestea în jurisprudenţa Curţii Europene.

65. Curtea subliniază că în cauza Janosevic v. Suedia, 23 iulie 2002, Curtea Europeană a apreciat că instanţele administrative competente în dreptul suedez să se pronunţe în căile de atac împotriva deciziilor prin care administraţia fiscală impune majorări ale impozitelor care au caracterul unor sancţiuni penale erau instanţe care oferă garanţiile prevăzute la articolul 6 §1 din Convenţie, deşi aveau doar competenţa, în caz de dezacord cu concluziile administraţiei fiscale, să anuleze hotărârea atacată (a se vedea §82).

66. Totuşi, în cauza Umlauft v. Austria, 23 octombrie 2005, Curtea Europeană a apreciat că Curtea Administrativă a Austriei nu prezentase garanţiile prevăzute la articolul 6 §1 din Convenţie, pentru că, fiind sesizată cu o acţiune împotriva unei măsuri prin care reclamantului i s-a aplicat o sancţiune pecuniară pentru încălcarea codului rutier, considerată ca având un caracter penal, aceasta avea doar competenţa unui simplu control de legalitate şi era, de asemenea, obligată să respecte constatările de fapt ale autorităţilor administrative (a se vedea §§37 şi 39).

67. În mod similar, în cauza Tsfayo v. Regatul Unit, 14 noiembrie 2006, Curtea Europeană nu a recunoscut competenţa de fond a Înaltei Curţi din Regatul Unit, deoarece, deşi această instanţă avea competenţa să anuleze hotărârea atacată în cazul în care ar fi considerat insuficiente sau greşite probele pe care se întemeia aceasta, ea nu avea competenţa să reevalueze probele sau să înlocuiască evaluările criticate cu propria ei apreciere privind credibilitatea reclamantului (a se vedea §48).

68. În Kyprianou v. Cipru, 15 decembrie 2005, Curtea Europeană a apreciat că lipsa de imparţialitate a organului jurisdicţional de primă instanţă care i-a impus reclamantului o pedeapsă privativă de libertate pentru infracţiunea de sfidare a curţii nu a fost remediată de către Curtea Supremă în etapa recursului, pentru că aceasta din urmă nu efectuase o reexaminare ex novo a cauzei. În special, Curtea Europeană a afirmat că, în calitate de instanţă de recurs, Curtea Supremă nu a efectuat o nouă examinare independentă a acuzaţiei în materie penală formulată împotriva reclamantului pentru fapta de sfidare a curţii cu juraţi (a se vedea §134).

69. În Silvester’s Horeca Service v. Belgia, 4 martie 2004, Curtea Europeană a considerat că societatea reclamantă nu a avut acces la un tribunal, în sensul articolului 6 §1 din Convenţie, deoarece Curtea de Apel din Bruxelles, sesizată de reclamantă cu o contestaţie împotriva deciziei administrative prin care i s-au aplicat amenzi fiscale pentru încălcarea regulilor privind plata TVA-ului, nu a avut competenţa de a o scuti pe contribuabilă de obligaţiile impuse în mod legal, în baza unor motive de oportunitate sau de echitate (a se vedea §§26 şi 27).

70. Totodată, în Menarini Diagnostics v. Italia, 27 septembrie 2011, în care a examinat conformitatea dreptului italian în materie de înţelegeri de cartel, Curtea Europeană a stabilit că controlul unei sancţiuni administrative presupune verificarea şi analizarea caracterului adecvat al sancţiunii în raport cu încălcarea săvârşită, având în vedere, totodată, circumstanţele cauzei, inclusiv proporţionalitatea sancţiunii propriu-zise (a se vedea §§64-66).

71. În aceeaşi cauză, Judecătorul Pinto de Albuquerque a susţinut în opinia sa separată că, „pe planul principiilor, aplicarea sancţiunilor publice depăşeşte funcţiile tradiţionale ale administraţiei şi trebuie să fie efectuată de o instanţă. Dacă verificarea condiţiilor de fapt ale aplicării unei sancţiuni publice i-ar reveni unui organ administrativ, fără un control ulterior riguros al instanţelor, principiile menţionate [al separaţiei puterilor şi al legalităţii sancţiunilor] ar fi denaturate în totalitate” (a se vedea pct.9 din opinia separată).

72. Aşadar, cu privire la problema întinderii controlului exercitat de către instanţa de judecată, Curtea constată că dincolo de un simplu control de legalitate, care îi permite respingerea contestaţiei sau anularea actului atacat, competenţa conferită instanţei este una limitată. Astfel, invocarea în cadrul contestaţiei împotriva actului administrativ a caracterului inechitabil al sancţiunii aplicate dispensează instanţa de judecată de controlul ei, fapt inadmisibil din perspectiva articolului 6 §1 din Convenţie.

73. Curtea reiterează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, instanţa sesizată în vederea analizării deciziilor de aplicare a unor amenzi trebuie să aibă competenţa de a reforma sub toate aspectele, atât în fapt, cât şi în drept, decizia autorităţii administrative (a se vedea, de exemplu, Menarini Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27 septembrie 2011, §59). Acest fapt presupune, în mod necesar, ca instanţa să aibă competenţa examinării tuturor problemelor de fapt şi de drept relevante pentru litigiul aflat pe rolul său şi a anulării deciziei în toate privinţele.

74. În contextul prezentei cauze, Curtea constată că instanţa de judecată realizează un simplu control al deciziei privind aplicarea amenzii, fără a putea analiza proporţionalitatea sancţiunii aplicate în raport cu circumstanţele cauzei.

75. Curtea menţionează că, în cadrul acestui din urmă control, instanţa de judecată trebuie să analizeze proporţionalitatea sancţiunii în raport cu pericolul social al încălcării comise, împrejurările în care a fost săvârşită aceasta, scopul urmărit, circumstanţele personale, precum şi în raport cu celelalte date înscrise în actul de sancţionare.

76. De asemenea, Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că, în lipsa unei sancţiuni relativ determinate şi a altor mecanisme de individualizare a sancţiunii, persoana nu are nicio posibilitate reală şi adecvată de a beneficia pe cale judiciară de protecţia drepturilor sale, inclusiv de o sancţiune echitabilă. Individualizarea sancţiunii trebuie să reflecte relaţia dintre sancţiune (proporţia şi natura acesteia) şi gradul pericolului social al faptei.

77. În acest sens, Curtea a notat că imposibilitatea instanţei de judecată de a individualiza sancţiunea dintr-o cauza concretă nu asigură caracterul ei echitabil (a se vedea Hotărârea nr.10 din 10 mai 2016, §66; şi Hotărârea nr.2 din 30 ianuarie 2018, §50).

78. Cu privire la încălcarea principiului egalităţii, din jurisprudenţa constantă a Curţii decurge faptul că principiul egalităţii de tratament este încălcat atunci când situaţii comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situaţii diferite sunt tratate în acelaşi mod, cu excepţia cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv.

79. În această privinţă, Curtea constată că aplicarea sancţiunii în cazul neprezentării facturii fiscale are loc fără a fi avute în vedere circumstanţele anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii ei. O asemenea abordare încalcă principiul egalităţii de tratament, pentru că permite aplicarea unor sancţiuni identice în cazul unor situaţii care sunt diferite în mod obiectiv.

80. În acest context, Curtea reţine că textul „amendă în mărime de 3600 lei pentru fiecare factură” din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal, care poziţionează instanţa de judecată într-o situaţie de competenţă nediscreţionară în privinţa cuantumului amenzii şi care permite aplicarea ei în acelaşi mod pentru situaţii diferite, este neconstituţional.

81. Curtea menţionează că, în vederea executării prezentei hotărâri, până la modificarea cadrului legal, pentru faptele de neprezentare a facturii fiscale se va aplica o amendă de până la 3600 lei pentru fiecare factură neprezentată, efectuându-se un control de proporţionalitate în funcţie de circumstanţele concrete ale cazului. În acest sens, autoritatea responsabilă cu aplicarea prevederii menţionate va avea în vedere, atunci când se va pronunţa cu privire la o cauza concretă, inclusiv faptul că marja de discreţie acordată nu poate fi folosită într-un mod abuziv şi contrar efectului preventiv al acestei sancţiuni.

82. Având în vedere cele relatate, Curtea va emite o adresă Parlamentului, pentru efectuarea modificărilor necesare în Codul fiscal, în baza considerentelor sale.

83. În privinţa textului „dar nu mai mult de 72000 lei” din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal, Curtea menţionează că acesta nu suscită dubii de neconstituţionalitate, din perspectiva analizată.

Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin.(1) lit.a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se admite parţial excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către dna Aurelia Balmuş, în dosarul nr.3-694/2018, aflat pe rolul Judecătoriei Chişinău, sediul Buiucani.

2. Se declară neconstituţional textul „amendă în mărime de 3600 lei pentru fiecare factură” din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal, adoptat prin Legea nr.1163 din 24 aprilie 1997.

3. Se recunoaşte constituţional textul „dar nu mai mult de 72000 lei” din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal, adoptat prin Legea nr.1163 din 24 aprilie 1997.

4. Până la modificarea textului de lege declarat neconstituţional, la aplicarea sancţiunii poate fi stabilită o amendă de până la 3600 lei pentru fiecare factură neprezentată, efectuându-se un control de proporţionalitate în funcţie de circumstanţele concrete ale cazului.

5. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

 

 

REPUBLICA MOLDOVA CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

PCC-01/53g-20

Chişinău, 4 iulie 2018

 

 

Domnului Andrian CANDU,

Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova

 

ADRESĂ

 

Prin Hotărârea nr.20 din 4 iulie 2018, Curtea Constituţională s-a pronunţat în privinţa excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal.

În această hotărâre, Curtea a declarat neconstituţional textul „amendă în mărime de 3600 lei pentru fiecare factură” din articolul 260 alin.(4) din Codul fiscal, adoptat prin Legea nr.1163 din 24 aprilie 1997.

Curtea a stabilit că lipsa mecanismelor prin care ar fi posibilă realizarea individualizării judiciare denaturează caracterul efectiv, proporţional şi disuasiv al sancţiunilor fiscale.

Curtea a constatat că astfel de reglementări, care stabilesc sancţiunea amenzii în mărime fixă, sunt prevăzute într-un şir de articole din Codul fiscal. Astfel, Curtea atrage atenţia Parlamentului că aceste articole ar putea fi supuse unor modificări, ţinând cont de considerentele prezentate în hotărârea menţionată.

În conformitate cu prevederile articolului 28¹ din Legea cu privire la Curtea Constituţională, Curtea îi solicită Parlamentului să examineze prezenta adresă şi să-i fie comunicate rezultatele examinării acesteia în termenul prevăzut de lege.