H O T Ă R Â R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi

din Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19 iulie 2002

(Sesizarea nr.61g/2018)

 

nr. 18  din  03.07.2018

 

Monitorul Oficial nr.277-284/124 din 27.07.2018

 

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

dlui Mihai POALELUNGI, preşedinte,

dlui Aurel BĂIEŞU,

dlui Igor DOLEA,

dlui Victor POPA,

dlui Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dnei Aliona Balaban, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă pe 25 mai 2018

şi înregistrată la aceeaşi dată,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

 

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 20 alin.(3), 43 alin.(3) lit.d) şi a textului „calificativul acordat nu poate fi contestat” din alin.(4) al articolului 43 din Legea nr.1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură, ridicată de către dl Vasile Vanţevici, parte în dosarul nr.3-11/2018, pendinte la Judecătoria Cahul, sediul central.

2. Excepţia de neconstituţionalitate a fost trimisă la Curtea Constituţională pe 25 mai 2018 de către dl judecător Dmitri Fujenco, din cadrul Judecătoriei Cahul, sediul central, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

3. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate pretinde că dispoziţiile contestate din Legea nr.1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură sunt contrare articolelor 23 şi 43 din Constituţie.

4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 11 iunie 2018, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost declarată admisibilă, fără a se prejudeca fondul cauzei.

5. În procesul examinării excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Guvernului şi Uniunii Avocaţilor.

6. În şedinţa plenară publică a Curţii, Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk, şef al Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi la organele de drept, din cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, secretar de stat în cadrul Ministerului Justiţiei.

 

A. Circumstanţele litigiului principal

7. Pe 22 ianuarie 2018, dl Vasile Vanţevici a formulat o acţiune în justiţie împotriva Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova şi Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat, prin care a solicitat constatarea încălcărilor admise de către Comisia de licenţiere a profesiei de avocat şi anularea unor puncte din hotărârea acestei Comisii din 13 decembrie 2017 privind neadmiterea sa în profesia de avocat.

8. Pe 21 aprilie 2018, în cadrul unei şedinţe de judecată, domnul Vasile Vanţevici a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 20 alin.(3), 43 alin.(3) lit.d) şi a textului „calificativul acordat nu poate fi contestat” din articolul 43 alin.(4) din Legea nr.1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură.

9. Prin încheierea din aceeaşi dată, Judecătoria Cahul, sediul central, a admis ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a trimis o sesizare la Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

 

B. Legislaţia pertinentă

10. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 23

Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle

„(1) Fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică.

(2) Statul asigură dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle. În acest scop statul publică şi face accesibile toate legile şi alte acte normative.”

Articolul 43

Dreptul la muncă şi la protecţia muncii

„(1) Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la protecţia împotriva şomajului.

[…]”

 

11. Prevederile relevante ale Legii nr.1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură sunt următoarele:

Articolul 20

Admiterea în profesia de avocat

„(1) Pentru a fi admis în profesie, avocatul stagiar susţine examenul de calificare în faţa Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat.

[…]

(3) Modul de organizare a examenului de calificare se stabileşte în statutul profesiei de avocat.

[…]”.

Articolul 43

Comisia de licenţiere a profesiei de avocat

„(1) Comisia de licenţiere a profesiei de avocat este compusă din 11 membri, aleşi în bază de concurs, dintre care 8 sunt avocaţi cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani şi 3 sunt profesori titulari de drept.

(2) Concursul pentru alegerea membrilor Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat se organizează de către o comisie specială, numită în acest sens de Consiliul Uniunii Avocaţilor. Modul de organizare a concursului se stabileşte în statutul profesiei de avocat.

(3) Comisia de licenţiere a profesiei de avocat:

a) adoptă hotărâri privind admiterea la examene;

b) organizează examenele de admitere la stagiu şi de calificare;

c) aprobă rezultatele examenelor de admitere la stagiu şi adoptă hotărâri privind admiterea la stagiul profesional;

d) aprobă rezultatele examenelor de calificare şi adoptă hotărâri privind admiterea în profesie.

(4) Hotărârile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în contencios administrativ în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor. Calificativul acordat nu poate fi contestat.”

 

DREPT COMPARAT

12. În Germania, pentru a deveni avocaţi cu drepturi depline, candidaţii trebuie să promoveze două examene de stat. După promovarea primului examen de stat, candidatul trebuie să efectueze un stagiu juridic cu durata de doi ani (Referendariat), care este identic pentru toate viitoarele profesii juridice. După finalizarea stagiului juridic, candidaţii trebuie să susţină cel de-al doilea examen de stat. Proba scrisă constă în redactarea de hotărâri, acte de punere sub acuzare, corespondenţă între avocaţi în procedurile judiciare sau proiecte de contracte, care prezintă probleme de ordin juridic. După promovarea celui de-al doilea examen de stat, stagiarii pot deveni avocaţi cu drepturi depline. Avocaţii cad sub incidenţa dispoziţiilor Legii federale privind avocaţii (Bundesrechtsanwaltsordnung). Profesia juridică este reglementată prin norme profesionale suplimentare, şi anume de Codul de conduită profesională a avocaţilor (Berufsordnung der Rechtsanwälte) şi Codul de conduită pentru avocaţii specializaţi (Fachanwaltsordnung). Barourile răspund de admiterea în profesia juridică de avocat, precum şi de monitorizarea respectării de către avocaţi a obligaţiilor lor profesionale.

13. În Elveţia, potrivit Legii avocaţilor, examenul final este împărţit în trei probe scrise şi o probă orală. Probele scrise sunt întocmite pe teme formulate de Ministrul Justiţiei şi se referă la: a) elaborarea unei opinii motivate în baza Codului civil; b) elaborarea unei opinii motivate în baza Codului penal; c) elaborarea unui act judiciar. Pentru evaluarea probelor scrise, fiecare membru al comisiei de examinare dispune de zece puncte de merit. La proba orală sunt admişi candidaţii care au obţinut, la cele trei probe scrise, un punctaj total de cel puţin 90 de puncte şi un punctaj de minim 30 de puncte la fiecare probă. Ministrul Justiţiei reglementează modalităţile şi procedurile de desfăşurare a examenului de evaluare a probelor scrise şi orale. Comisia de examinare este numită prin decretul Ministrului Justiţiei şi este compusă din cinci membri titulari şi cinci supleanţi, dintre care trei titulari şi trei supleanţi sunt avocaţi desemnaţi de barou.

14. În Polonia, la examenul de barou pot participa persoanele care şi-au încheiat stagiul şi au primit un certificat în acest sens. Examenul de barou include părţi scrise şi părţi orale. Examenul de barou are loc o dată pe an pe data stabilită de către Ministerul Justiţiei. După desfăşurarea sa, o comisie stabileşte printr-o hotărâre rezultatul examenului. Persoana examinată poate contesta hotărârea în faţa Ministerului Justiţiei. Ministerul Justiţiei va comunica consiliilor districtuale ale barourilor rezultatele examenului de barou şi va publica într-un buletin lista persoanelor care au promovat examenul.

15. În România, regulile de organizare şi de desfăşurare a examenelor în profesia de avocat sunt reglementate de Regulamentul-cadru privind organizarea examenului de primire în profesia de avocat şi admitere în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor. Comisia de examen este desemnată de Comisia Permanentă a Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în baza propunerilor barourilor, cu cel puţin 15 zile înaintea datei fixate pentru desfăşurarea examenului. Comisia de examen este compusă din Comisia de organizare a examenului, Comisia de elaborare a subiectelor, Comisia de soluţionare a contestaţiilor la barem şi Comisia de soluţionare a contestaţiilor la punctaj. Fiecare comisie este compusă din subcomisii potrivit disciplinelor de examen. Comisia de examen se compune din avocaţi definitivi, cu reputaţie neştirbită, care au deprinderi de verificare a cunoştinţelor de specialitate prevăzute în materiile de examen, inclusiv lectori ai Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, în condiţiile prevăzute de lege. Comisia de soluţionare a contestaţiilor se constituie din subcomisii pentru fiecare materie de examen în parte. Atribuţiile principale ale acesteia sunt soluţionarea contestaţiilor la baremul de corectare a lucrărilor elaborate la probele scrise şi soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva rezultatelor obţinute la fiecare dintre probele de examen. Candidaţii pot contesta punctajul obţinut. Contestaţiile se soluţionează de către Comisia de contestaţii. Decizia Comisiei de contestaţii este definitivă.

16. În Norvegia nu este reglementat vreun examen de calificare în profesie pe care avocatul stagiar ar trebui să-l susţină după efectuarea stagiului profesional. Pentru a obţine licenţa de avocat, candidatul urmează să înainteze o cerere Comisiei de licenţiere, care examinează solicitarea şi documentele ce confirmă îndeplinirea condiţiilor cerute pe parcursul stagiului profesional. Comisia de licenţiere din Norvegia reprezintă un organ independent şi numit în mod public, care examinează şi adoptă decizii privind eliberarea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat.

17. În Scoţia, persoanele care şi-au desfăşurat stagiul profesional trebuie să susţină un examen de calificare pentru a obţine statutul de avocat. Evaluarea stagiarilor se face de către o comisie formată de Baroul Avocaţilor – Comisia de Evaluatori. Din Comisie fac parte avocaţi cu experienţă şi un judecător. Evaluarea stagiarilor se face în cadrul examenului de admitere în profesie, care se desfăşoară în luna februarie a fiecărui an. Examenul durează o săptămână şi cuprinde următoarele etape: în prima zi a examenului (luni), stagiarii au la dispoziţie trei ore pentru a întocmi o cerere de chemare în judecată. În cea de-a doua zi (marţi), stagiarii trebuie să-şi prezinte opinia cu privire la soluţia unei speţe. Pe parcursul celei de-a treia zi, stagiarii se pregătesc de audierea unui martor şi îşi formulează pledoariile în baza unui caz pe care îl primesc în acea zi. Joi şi vineri stagiarii audiază în faţa comisiei un martor şi îşi prezintă pledoariile. Aceste exerciţii au loc sub forma jocurilor pe roluri, fiind înregistrate pe suport video, rolul martorilor fiind jucat de actori, iar membrii comisiei acţionând în rol de judecători. Durata fiecărui exerciţiu este de 20 de minute. Înainte de a audia martorul, stagiarul prezintă în scris membrilor comisiei o scurtă descriere a obiectivelor pe care doreşte să le realizeze prin audierea martorului respectiv. Pentru fiecare exerciţiu, stagiarii sunt notaţi cu un anumit număr de puncte – 0 (nu a demonstrat cunoştinţe şi abilităţi); 1 (foarte slab); 2 (slab); 3 (competent); 4 (bine); şi 5 (excelent). Atunci când prezintă rezultatul evaluării stagiarului, fiecare evaluator formulează succint, în scris, motivele deciziei sale.

18. În Statele Unite ale Americii, organizarea procesului de admitere în profesie ţine de competenţa fiecărui stat, care poate stabili reguli proprii în acest sens. Totuşi, cu referire la examenul de calificare la nivel federal, există tendinţa ca acesta să aibă la bază standarde şi calificative uniformizate. În acest sens, majoritatea statelor acceptă standardele de organizare a examenului de admitere şi utilizează teste elaborate şi furnizate de către Conferinţa Naţională a Examinatorilor Baroului. Verificarea lucrărilor în cadrul examenului se face de către evaluatori numiţi de către Consiliul Examinatorilor Baroului. Ca evaluatori pot fi numiţi profesori universitari, membri ai Consiliului Examinatorilor Baroului, dar şi alţi specialişti calificaţi în domeniu. Examenul trebuie să includă întrebări cu răspunsuri multiple şi întrebări de tip eseu. După anunţarea rezultatelor, candidatul care nu a susţinut examenul de calificare are dreptul să-şi consulte lucrarea şi notele acordate şi să compare fiecare răspuns cu răspunsul din barem.

 

ÎN DREPT

 

A. ADMISIBILITATEA

19. În decizia sa din 11 iunie 2018, Curtea a verificat respectarea, în prezenta cauză, a condiţiilor de admisibilitate a unei excepţii de neconstituţionalitate, stabilite în jurisprudenţa sa constantă.

20. În conformitate cu articolul 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în prezenta cauză a Legii cu privire la avocatură, ţine de competenţa Curţii Constituţionale.

21. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de către dl Vasile Vanţevici, parte în dosarul nr.3-11/2018, pendinte la Judecătoria Cahul, sediul central. Sesizarea a fost formulată de către un subiect abilitat cu această competenţă, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

22. Curtea a reţinut că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie articolele 20 alin.(3), 43 alin.(3) lit.d) şi textul „calificativul acordat nu poate fi contestat” din alin.(4) al articolului 43 din Legea nr.1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură.

23. Curtea a observat faptul că Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19 iulie 2002 a fost supusă controlului constituţionalităţii, în acest sens fiind pronunţată Hotărârea Curţii Constituţionale nr.12 din 19 iunie 2003. Totuşi, Legea cu privire la avocatură a suferit modificări şi republicări ulterioare hotărârii menţionate. Prin urmare, Curtea poate efectua un nou control de constituţionalitate al prevederilor acestei legi, în funcţie de realitatea prezentului.

24. Curtea a observat că sesizarea are în vedere dispoziţii care reglementează admiterea în profesia de avocat, în special, modalitatea de organizare a examenelor, învestirea Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat cu competenţa de a aproba rezultatele examenelor de calificare şi de a adopta hotărâri privind admiterea în profesia de avocat şi contestarea rezultatelor examenului de calificare.

25. În motivarea sesizării, autorul excepţiei sugerează incidenţa articolului 23 din Constituţie, care instituie criteriile de calitate pe care trebuie să le îndeplinească o lege, şi a articolului 43 din Constituţie, care garantează dreptul la muncă. Autorul excepţiei contestă prevederile sub aspectul clarităţii şi previzibilităţii legii, pentru că nu sunt clar reglementate dispoziţiile privind organizarea Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat, precum şi atribuţiile acesteia. În acest context, autorul excepţiei consideră că prin hotărârile emise de către Comisia de licenţiere a profesiei de avocat privind aprobarea rezultatelor examenelor de calificare pentru admiterea în profesia de avocat îi este afectat dreptul la muncă.

26. Ca suveran al controlului de constituţionalitate, Curtea poate recalifica încadrarea juridică făcută de către autorul sesizării, importante fiind argumentele acestuia. Aşadar, Curtea consideră că argumentele prezentate de către autorul sesizării privesc, mai curând, o posibilă încălcare a articolului 20 din Constituţie, care stabileşte la alineatul al doilea că nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.

27. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere faptul că autorul excepţiei a scos în evidenţă o pretinsă omisiune de reglementare privind contestarea calificativului dat de Comisia de licenţiere a profesiei de avocat.

28. Curtea a subliniat că articolul 20 din Constituţie trebuie interpretat prin prisma articolului 6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de acces la un tribunal în vederea apărării drepturilor cu caracter civil ale unei persoane.

29. Curtea a observat că Legea cu privire la avocatură le recunoaşte persoanelor, prin articolul 20, dreptul de a participa la examenul de admitere în profesia de avocat, cu respectarea anumitor condiţii. Acest drept are un caracter civil (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Thlimmenlos v. Grecia, 6 aprilie 2000, §58, în care Curtea Europeană a subliniat că, deşi reglementată de norme de drept administrativ, profesia de expert contabil face parte din profesiile liberale în Grecia. În consecinţă, procedurile instituite de către acel reclamant pentru a contesta eşecul autorităţilor de a-l numi în această funcţie au presupus elucidarea drepturilor sale civile, în înţelesul articolului 6 §1 din Convenţie. A se vedea şi König v. Germania, 28 iunie 1978, §94).

30. În continuarea ideii menţionate mai sus, Curtea a confirmat incidenţa articolului 43 din Constituţie, care le garantează persoanelor dreptul la muncă. Alineatul 1 al acestui articol prevede că orice persoană are dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii. În această cheie, Curtea Europeană a reţinut că refuzul admiterii unei persoane în profesia de avocat constituie o limitare a libertăţii profesionale, care poate face incident dreptul la respectarea vieţii private (a se vedea Bigaeva v. Grecia, 28 mai 2009, §§22-25). Cum Constituţia Republicii Moldova prevede un drept special în acest sens, Curtea s-a limitat la aplicarea articolului 43.

31. Aşadar, Curtea a considerat că excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi că nu există niciun alt motiv de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale. În continuare, ea va trece la analiza conformităţii prevederilor contestate prin prisma articolelor 20 şi 43 din Constituţie.

 

B. FONDUL CAUZEI

Posibila încălcare a articolului 20 coroborat cu articolul 43 din Constituţie

 

A. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

32. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul a invocat faptul că dispoziţiile contestate din Legea cu privire la avocatură, care se referă la admiterea în profesia de avocat, sunt imprevizibile şi restrâng dreptul de accedere în profesia de avocat. De asemenea, autorul consideră că Legea cu privire la avocatură nu conţine prevederi clare referitoare la modalitatea de contestare a rezultatelor examenului de calificare la o comisie de contestare.

33. De asemenea, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale contestate, care prevăd că modul de organizare a examenului de calificare se stabileşte în statutul profesiei de avocat şi care îi conferă Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat competenţa de a aproba rezultatele examenelor de calificare şi de a adopta hotărâri privind admiterea în profesie, îi afectează dreptul la muncă, drept garantat de articolul 43 din Constituţie.

 

B. Argumentele autorităţilor

34. Potrivit opiniei scrise a Preşedintelui Republicii Moldova, principiile generale ale avocaturii dictează stabilirea prin lege a unor condiţii şi garanţii pentru exercitarea acestei activităţi în Republica Moldova, în conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi cu cele garantate de Constituţie. Prin urmare, prevederile referitoare la autoadministrarea avocaţilor prin intermediul Uniunii avocaţilor şi la organizarea Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei.

35. Cu privire la posibilitatea de a ataca rezultatele concursului, Preşedintele Republicii Moldova consideră că acesta reprezintă un mijloc de realizare a dreptului. A decide altfel ar însemna să se recunoască în sarcina instanţelor competenţa de a se substitui examinatorilor, de a invalida evaluările făcute de aceştia şi de a le înlocui cu evaluările proprii ale judecătorilor.

36. Potrivit opiniei scrise a Parlamentului, prevederile contestate reglementează dreptul subiecţilor interesaţi de a contesta deciziile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat doar în limita aspectelor procedurale ce vizează organizarea examenelor. De asemenea, aceeaşi normă stabileşte expres că nu poate constitui obiect al contestaţiei calificativul acordat. Parlamentul a menţionat că acest fapt este contrar dispoziţiilor Recomandării Nr.R (2000) 21 cu privire la libertatea de exercitare a profesiei de avocat. Interdicţia poate afecta constituţionalitatea textului cuprins în articolul 43 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, pentru că aceasta nu ar constitui o condiţionalitate pentru realizarea accesului la justiţie, ci o limitare nejustificată a dreptului subiectelor interesate de a se adresa unei instanţe de judecată cu solicitarea de a revizui decizia Comisiei de licenţiere. Totuşi, reprezentantul Parlamentului a cerut la şedinţa Curţii sistarea procesului, invocând existenţa Hotărârii nr.12 din 19 iunie 2003 a Curţii Constituţionale prin care s-ar fi constatat, în totalitate, constituţionalitatea Legii cu privire la avocatură. Curtea nu consideră că existenţa unei hotărâri anterioare o împiedică să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor legale contestate, din raţiunile exprimate în decizia sa de admisibilitate (a se vedea p.23, supra).

37. Guvernul a menţionat în opinia sa scrisă că opţiunea legislatorului de a acorda competenţe Uniunii Avocaţilor privind admiterea în profesia de avocat nu este grevată de niciun viciu de neconstituţionalitate. Reglementarea volumului competenţelor acordate Ministerului Justiţiei şi Uniunii Avocaţilor, în calitate de organ profesional, în domeniul organizării profesiei de avocat constituie apanajul legislatorului.

38. De asemenea, în opinia Guvernului se menţionează că posibilitatea de a ataca rezultatele unui concurs nu constituie un drept de sine stătător reglementat prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa o funcţie pentru care s-a organizat concursul prin intermediul procedurilor pe care legea le reglementează. A decide altfel ar însemna să li se recunoască instanţelor de judecată competenţa de a se substitui examinatorilor şi de a invalida evaluările făcute de aceştia.

39. Pe data de 3 iulie 2018, Preşedintele Uniunii Avocaţilor, dl Emanoil Ploşniţă, a solicitat intervenţia şi participarea Uniunii la examinarea sesizării în discuţie, menţionând că aceasta este singurul subiect care poate admite sau respinge candidaţii la profesia de avocat. Domnia sa a mai prezentat un punct de vedere în care a subliniat că interdicţia contestării în instanţă a calificativului acordat la examenul de admitere nu constituie o încălcare a articolului 20 din Constituţie, pentru că accesul la justiţie nu este un drept absolut şi nu presupune posibilitatea contestării pe cale judiciară a oricărui act. Potrivit acestuia, Legea cu privire la avocatură acordă dreptul de a contesta în instanţă procedura de organizare a examenelor. Acest fapt include posibilitatea instanţei de a verifica dacă procesul a fost unul transparent, dacă condiţiile pentru examinare au fost egale pentru toţi candidaţii, dacă modul de organizare a examenului a fost obiectiv şi corect. În consecinţă, accesul la justiţie ar fi asigurat prin competenţa instanţei de a verifica modul de organizare a examenului. Totuşi, judecătorii nu pot înlocui întreg procesul de examinare, prin modificarea calificativelor. Atribuirea unei asemenea competenţe instanţei de judecată ar permite ca aceasta să evalueze cunoştinţele candidaţilor.

 

C. Aprecierea Curţii

40. Curtea şi-a început analiza prin a sublinia că în administrarea profesiilor atât autorităţile publice, cât şi cele private joacă roluri importante. Ca sursă a dreptului persoanelor de a practica anumite profesii, legislativul este responsabil de modul în care acestea sunt garantate şi exercitate. Faptul că există restricţii în exercitarea dreptului la muncă al unui participant la concursul de admitere în profesia de avocat, de exemplu, poate avea la bază protecţia altor persoane şi realizarea scopului legitim al ordinii publice.

41. Pe de altă parte, atunci când legislativul decide să delege o parte din autoritatea sa, în aceste probleme de politică publică, către anumite organe profesionale, i.e. către Uniunea Avocaţilor, el trebuie să respecte principiul autoguvernării acestora. În acest sens, legislativul nu trebuie să le prescrie în detaliu structurile, procedurile şi politicile, decât dacă este strict necesar. Iniţiativa, în asemenea situaţii, le aparţine profesiilor în sine. Lor li se recunoaşte, în acest mod, expertiza deosebită de care dispun.

42. Curtea subliniază faptul că societăţile libere pun accentul pe valoarea independenţei puterii judecătoreşti, pe libertatea ei faţă de ingerinţele politice şi pe lipsa vreunei influenţe în activitatea sa. Un rol esenţial în această sferă îl au şi avocaţii independenţi, care îşi reprezintă clienţii fără temeri sau favoruri ilegale, pentru a le proteja drepturile şi libertăţile.

43. Din acest motiv, posibilitatea autoguvernării profesiei de avocat există în vederea unei mai bune realizări a interesului public al justiţiei independente. Într-o cauză din faţa Curţii Supreme a Canadei, Attorney General of Canada v. Law Society of British Columbia, [1982] 2 S.C.R. 307, judecătorul Estey, care a elaborat opinia majorităţii, a menţionat (la pp.335-336) că nu vede „nimic patologic cu privire la alegerea unei agenţii administrative care să reglementeze un sector al comunităţii. Legislativul trebuie să cântărească şi să stabilească toate aceste probleme şi nu văd consecinţe de ordin constituţional care să decurgă din acest mod de reglementare”.

44. Independenţa profesiei de avocat faţă de stat constituie, în toate manifestările sale generale, una dintre caracteristicile societăţii libere. Interesul publicului de a avea o societate liberă nu cunoaşte un domeniu mai sensibil decât independenţa, imparţialitatea şi disponibilitatea avocaţilor faţă de cetăţeni, prin oferirea de sfaturi şi de servicii juridice. Curtea subliniază că este vorba, în fond, despre poziţia unică a avocatului în comunitate. Avocatul luptă, prin definiţie, pentru libertate. Din această poziţie a sa decurge interesul legitim ca membrii profesiilor juridice să fie bine-pregătiţi şi integri din punct de vedere etic. De aici şi necesitatea unei examinări adecvate a celor care doresc să acceadă în profesia de avocat de către o Comisie de licenţiere creată de către Uniunea Avocaţilor (potrivit articolului 20 din Legea cu privire la avocatură). Prin această Comisie, Uniunea Avocaţilor se asigură că noii membri ai profesiei respectă anumite standarde, pentru că standardele educaţionale care nu sunt implementate rămân simple aspiraţii (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Curţii Supreme a Canadei Green v. Law Society of Manitoba [2017] 1 S.C.R., p.46).

45. Totuşi, Curtea subliniază că şi Uniunea Avocaţilor trebuie să-şi exercite mandatul, prin structurile sale, de o manieră care să consolideze percepţia publică potrivit căreia în profesia de avocaţi sunt admise doar persoanele care întrunesc standardele menţionate mai sus, în mod nediscriminatoriu. Prin urmare, o faţă a monedei este reprezentată de principiul autoguvernării acestei profesii, iar cealaltă faţă de existenţa unor proceduri corecte, care nu subminează în mod nerezonabil încrederea publică în profesia de avocat.

46. În acelaşi timp, dacă există persoane bine-pregătite în materie de drept care doresc să fie avocaţi, iar acestea nu trec examenul prevăzut de lege din cauza unor proceduri defectuoase, poate fi afectată încrederea generală în profesia de avocat. Mai mult, nu este în joc doar interesul public al încrederii în profesia de avocat, ci şi principiul autonomiei persoanelor care doresc să profeseze avocatura. Curtea deduce acest principiu din interpretarea coroborată a articolului 1 alin.(3), care prevede că demnitatea omului reprezintă o valoare supremă în Republica Moldova, cu articolul 43 din Constituţie. Aşa cum a menţionat lordul Denning în Pett v. Greyhound Racing Assn., Ltd., [1968] 2 All E.R. 545 (C.A. Civ. Div.), decizia de a suspenda o persoană sau de a nu-i reînnoi licenţa de a practica o profesie „priveşte reputaţia sau chiar existenţa acesteia” (p. 549). Iată de ce un fost Preşedinte al Curţii Supreme a Canadei, judecătorul Dickson, a afirmat în Kane v. Board of Governors of the University of British Columbia, [1980] 1 S.C.R. 1105, că „este necesar un standard înalt de justiţie atunci când este în discuţie dreptul unei persoane de a-şi continua exercitarea profesiei” (p.1113).

47. Curtea observă că doar avocaţii stagiari pot susţine examenul de calificare în faţa Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat, aşa cum prevede articolul 20 alin.(1) din Legea cu privire la avocatură. Dacă un avocat stagiar este examinat în mod incorect şi, din acest motiv, nu susţine examenul de intrare în profesie, reputaţia sa este afectată în mod inevitabil. Din acest motiv, metodele de examinare nu trebuie să fie unele arbitrare.

48. Curtea notează că, potrivit articolului 43 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, hotărârile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în contencios administrativ în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor, însă calificativul acordat nu poate fi contestat.

49. Curtea va trece această soluţie legislativă a imposibilităţii de a contesta calificativul acordat prin filtrul principiilor şi considerentelor enunţate în unele cauze relevante judecate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

50. Astfel, în cazul Alexandridis v. Grecia, 21 februarie 2008, reclamantul a fost admis să practice avocatura ca avocat pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă din Atena şi a trebuit să-şi depună jurământul, care reprezenta o condiţie prealabilă pentru exercitarea acestei profesii. Acesta s-a plâns că, atunci când şi-a depus jurământul, s-a văzut obligat, pentru a-i fi permis să facă o declaraţie solemnă, să recunoască faptul că nu era un creştin-ortodox, de vreme ce exista doar o formă standard de a citi un jurământ religios (§34-36). Curtea Europeană a reţinut existenţa unei încălcări a articolului 9 din Convenţie. Ea a constatat că acea obligaţie i-a afectat libertatea reclamantului de a nu-şi manifesta convingerile religioase (§38 şi 41). Reclamantul a mai susţinut că nu a avut parte de un remediu efectiv pe plan naţional.

51. Comparând situaţiile, Curtea observă că, potrivit articolului 20 alin.(3) al Legii cu privire la avocatură, modul de organizare a examenului de calificare se stabileşte în statutul profesiei de avocat. Statutul profesiei de avocat stabileşte această procedură la articolul 27. Potrivit alin.(1) lit.c) a acestui articol, pentru admiterea la examenul de calificare avocatul stagiar trebuie să-i prezinte Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat declaraţia sub jurământ. Potrivit alin.(2) al acestui articol, Comisia examinează cererea pentru admiterea la examenul de calificare doar dacă au fost depuse toate actele prevăzute de lege. Dacă un candidat nu prezintă declaraţia sub jurământ, din motive de obiecţie de conştiinţă, invocând o posibilă încălcare a articolului 9 din Convenţia Europeană, Comisia de licenţiere va emite o hotărâre prin care nu va admite acest candidat la examen. Mai mult, potrivit articolului 43 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, hotărârile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în contencios administrativ în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor – prezentarea dosarului de examen făcând parte din această procedură. Teoretic, într-un asemenea caz, instanţa de contencios administrativ ar fi obligată să constate strict neîndeplinirea procedurii de către candidat.

52. Curtea subliniază că numai acest fapt poate ridica probleme din perspectiva respectării articolului 13 din Convenţia Europeană. În Alexandridis v. Grecia, 21 februarie 2008, §46, Curtea Europeană a reamintit că articolul 13 din Convenţie impune existenţa în dreptul intern a unui remediu pentru cererile care pot fi considerate „îndreptăţite” în sensul Convenţiei. Un asemenea remediu trebuie să-i permită, în prezenta cauză, instanţei naţionale competente să cunoască conţinutul cererii bazate pe Convenţie şi să ofere o redresare adecvată. Remediul trebuie să fie unul obiectiv, atât în practică, cât şi în drept. De altfel, în Alexandridis, Curtea Europeană a constatat existenţa unei încălcări a articolului 13 din Convenţie, din cauza lipsei unui asemenea remediu (§49).

53. Curtea observă că în materie de admitere în profesia de avocat pot exista încălcări ale dreptului la respectarea vieţii private, cum s-a întâmplat în cazul Bigaeva v.Grecia, 28 mai 2009. Reclamantei i-a fost refuzată cererea de participare la examenele de înscriere în Tabloul Baroului avocaţilor din Atena, pentru că nu era cetăţean al Uniunii Europene, deşi aceasta fusese admisă iniţial în calitate de stagiar şi efectuase un stagiu regulamentar, în vederea înscrierii ei în Barou (§32). În acest mod, Baroul a bulversat situaţia profesională a reclamantei, după ce a invitat-o să-şi dedice o perioadă de 18 luni din viaţa profesională pentru îndeplinirea condiţiei stagiului regulamentar. Având în vedere natura şi raţiunea stagiului regulamentar, astfel cum rezulta din dreptul naţional relevant, reclamanta nu avea niciun motiv să participe la stagiul în discuţie, dacă Baroul de avocaţi i-ar fi răspuns, ab initio, în mod negativ la această cerere (§33). Astfel, Curtea Europeană a reţinut că acest comportament din partea autorităţilor competente a fost lipsit de coerenţă şi de respect pentru personalitatea şi viaţa profesională a reclamantei, încălcându-i-se astfel dreptul la viaţa privată, garantat de articolul 8 din Convenţie. Curtea Europeană a mai observat că autorităţile naţionale dispuneau de o marjă de apreciere în definirea condiţiilor de acces la profesia de avocat, pentru a decide dacă cetăţenia greacă sau a unui alt stat membru al Uniunii Europene ar fi o condiţie imperativă în acest sens. Reglementarea care le interzicea cetăţenilor statelor-terţe accesul la profesia de avocat nu era suficientă, în sine, pentru a crea o diferenţiere discriminatoare între cele două categorii de persoane menţionate mai sus (§33). Aşadar, a avut loc şi o încălcare a articolului 14 din Convenţie.

54. În acest caz, reclamanta Bigaeva a avut posibilitatea contestării hotărârii Ordinului Avocaţilor în faţa Consiliului de Stat, spre deosebire de un posibil reclamant din Republica Moldova, care s-ar afla într-o situaţie discriminatorie, fără a beneficia de o asemenea posibilitate. Articolul 43 din Legea cu privire la avocatură nu stabileşte un remediu, fie el o instanţă de judecată sau o altă autoritate independentă şi imparţială, care să-i garanteze protecţia efectivă a drepturilor prevăzute de Constituţie sau de Convenţia Europeană.

55. Curtea îşi poate imagina o situaţie în care un candidat care doreşte să facă parte din profesia de avocat emite, în exerciţiul libertăţii sale de exprimare, în cadrul probei orale a examenului de admitere în profesie, judecăţi de valoare cu care membrii Comisiei de examinare nu sunt de acord. Din această cauză, ei pot să nu-i acorde un punctaj care să-i asigure statutul de participant admis. Curtea reaminteşte că o analiză substanţială a instanţei de contencios administrativ prin prisma articolului 10 din Convenţie nu ar fi posibilă, pentru că articolul 43 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură stabileşte că hotărârile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în contencios administrativ doar în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor şi că calificativul acordat nu poate fi contestat. O situaţie asemănătoare a fost atestată în cazul Lombardi Vallauri v.Italia, 20 octombrie 2009, care a vizat refuzul desemnării reclamantului într-un post din cadrul unei universităţi, din cauza presupuselor viziuni heterodoxe ale acestuia.

56. În acest caz, Curtea Europeană a trebuit să stabilească dacă reclamantul a avut parte de garanţii procedurale adecvate, în special dacă a avut posibilitatea să cunoască şi să conteste motivele limitării libertăţii sale de exprimare. Aceste garanţii nu priveau doar faza administrativă din faţa Consiliului facultăţii, ci şi pe cea ulterioară, a controlului jurisdicţional de contencios administrativ, şi, în particular, efectivitatea acelui control. Cu privire la primul aspect, Curtea Europeană a relevat că, atunci când a respins candidatura reclamantului, Consiliul facultăţii nu a indicat şi nici nu a evaluat în ce măsură opiniile pretins a fi heterodoxe care i-au fost reproşate se reflectau în activitatea sa şi cum erau susceptibile acestea să afecteze interesele Universităţii în discuţie (§47). Cu privire la cel de-al doilea aspect, i.e. eficacitatea controlului jurisdicţional de contencios administrativ, Curtea Europeană a observat că jurisdicţiile administrative naţionale şi-au limitat examenul legitimităţii deciziei contestate la faptul că Consiliul facultăţii a constatat existenţa unui refuz de desemnare (§50 şi 51). Judecătorii naţionali au refuzat să examineze refuzul Consiliului facultăţii de a-i arăta reclamantului care sunt opiniile care i se reproşau. Comunicarea acestor elemente nu implica deloc o judecată din partea autorităţilor judiciare cu privire la compatibilitatea dintre poziţia reclamantului şi doctrina catolică. Ea îi permitea reclamantului să cunoască şi să poată contesta incompatibilitatea reproşată dintre opiniile menţionate şi activitatea sa de la Universitatea catolică (§52). Curtea Europeană a reţinut că imposibilitatea reclamantului de a lua cunoştinţă de motivele precise ale respingerii candidaturii sale l-a împiedicat să se apere în cadrul unei dezbateri în contradictoriu. Acest fapt nu a făcut obiectul analizei tribunalelor interne. Prin urmare, controlul jurisdicţional al aplicării măsurii contestate nu a fost unul adecvat (§54).

57. Analizând pretinsa încălcare a articolului 6 §1 din Convenţie, Curtea Europeană a observat că instanţele naţionale nu s-au pronunţat cu privire la legitimitatea deciziei administrative a Consiliului facultăţii (§68). Judecătorii naţionali au refuzat să examineze faptul că Consiliul facultăţii nu i-a arătat reclamantului care sunt opiniile considerate a fi heterodoxe şi care este legătura dintre acele opinii şi activitatea sa. Imposibilitatea reclamantului de a cunoaşte motivele precise ale refuzului de a fi angajat l-au împiedicat să se apere într-un proces în contradictoriu. Acest fapt nu a făcut obiectul analizei tribunalelor interne. Din punctul de vedere al Curţii Europene, controlul jurisdicţional al aplicării măsurii litigioase nu a fost unul adecvat (§71). Prin urmare, reclamantul nu a beneficiat de un drept de acces efectiv la un tribunal. Aşadar, a avut loc o încălcare a articolului 6 §1 din Convenţie.

58. Din acest punct de vedere, Curtea subliniază că articolul 43 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, care stabileşte că hotărârile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în contencios administrativ în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor şi că calificativul acordat nu poate fi contestat, ridică probleme şi prin prisma articolului 6 §1 din Convenţie, deci prin prisma articolului 20 din Constituţie. Curtea observă că această problemă nu cunoaşte o soluţie acceptabilă nici la nivelul Statutului profesiei de avocat emis de către Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova, care prevede la articolul 27 alin.(13) faptul că hotărârile Comisiei de licenţiere pentru promovarea candidaţilor la fiecare etapă a examenului de calificare pot fi contestate în faţa aceleiaşi Comisii. Existenţa acestei proceduri nu reprezintă un remediu efectiv, având în vedere în special încălcarea principiului Nemo judex in causa sua (nimeni nu poate fi judecător în propria cauză).

59. Jurisprudenţa europeană trecută în revistă mai sus de către Curte îi permite acesteia să tragă concluzia neconstituţionalităţii articolului 43 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, care limitează analiza instanţei de contencios administrativ sesizate la verificarea respectării procedurii de către Comisia de licenţiere (a se vedea hotărârea Lambourdiere v.Franţa, 2 august 2000, §24, în care Curtea Europeană a subliniat că simpla existenţă a unui element discreţionar în modul de redactare a unei dispoziţii legale nu exclude, în sine, existenţa unui drept civil). În acest sens, controlul instanţei de contencios administrativ trebuie să fie unul deplin, în fapt şi în drept, cu privire la orice aspect (procedural sau substanţial). Curtea a avut în vedere inclusiv raţiunile exprimate în Hotărârea sa nr.13 din 14 mai 2018 cu privire la controlul efectuat de către Curtea Supremă de Justiţie în materie de hotărâri disciplinare emise de către Consiliul Superior al Magistraturii. Totuşi, trebuie elucidată, chiar dacă de o manieră sumară, problema întinderii controlului substanţial al instanţelor de contencios administrativ.

60. În vederea iniţierii unui dialog judiciar cu instanţele de contencios administrativ care se vor confrunta cu asemenea cazuri, Curtea va antama şi problema întinderii controlului efectuat de către acestea, atunci când în faţa lor sunt contestate hotărârile Comisiei de licenţiere.

61. În măsura în care sunt ridicate probleme ce ţin de drepturile fundamentale ale persoanei, pretins a fi încălcate prin adoptarea hotărârilor de către Comisia de licenţiere, instanţele de contencios administrativ trebuie să efectueze un control care să asigure protecţia efectivă a acestor drepturi, în conformitate cu Constituţia, cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cu Convenţia Europeană şi cu jurisprudenţa Curţii Europene. În schimb, dacă sunt ridicate probleme teoretice privind baremul stabilit şi punctajul acordat de către Comisia de licenţiere, instanţele de contencios administrativ nu trebuie să-şi substituie viziunea lor cu cea a Comisiei de licenţiere, ci să verifice doar dacă hotărârea Comisiei este una rezonabilă. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene (a se vedea, de exemplu, hotărârea Van Marle şi alţii v. Olanda [MC], 26 iunie 1986, §36, sau decizia San Juan v.Franţa, 28 februarie 2002), evaluarea cunoştinţelor şi a experienţei de calificare într-o anumită profesie constituie apanajul şcolilor sau al universităţilor, nu al instanţelor de judecată. Totuşi, acest fapt nu împiedică verificarea respectării standardului rezonabilităţii de către instanţele de judecată.

62. Astfel, Curtea menţionează că standardul rezonabilităţii presupune, din această perspectivă, ca instanţa de contencios administrativ să verifice dacă motivarea punctajului de către Comisie sprijină, în întregul ei, hotărârea adoptată. Cu alte cuvinte, instanţele de contencios administrativ trebuie să manifeste deferenţă faţă de decizia Comisiei de licenţiere. Ele nu trebuie să se angajeze de novo într-o altă motivare, într-o motivare proprie. Ele nu trebuie să se substituie Comisiei de licenţiere. Reclamanţii trebuie să demonstreze că hotărârea Comisiei de licenţiere este nerezonabilă, i.e. că aceasta nu este sprijinită de niciun motiv care ar putea reprezenta, în vreun fel, o dovadă a rezultatului. O hotărâre a Comisiei de licenţiere ar fi nerezonabilă dacă ar fi iraţională în mod vădit sau dacă ar fi contrară motivelor care stau la baza ei. O hotărâre a Comisiei de licenţiere ar fi nerezonabilă pentru că ar fi atât de eronată, încât manifestarea deferenţei de către instanţele de contencios administrativ nu ar putea justifica menţinerea ei. Hotărârea Comisiei de licenţiere ar fi nerezonabilă doar dacă nu ar exista o linie de analiză logică care să conducă instanţa de contencios administrativ la concluzia menţinerii acelei soluţii. Aşadar, trebuie analizate motivele ca întreg, nu fiecare motiv particular. Cu alte cuvinte, instanţa de contencios administrativ nu trebuie să se bazeze pe o eroare sau pe un element al hotărârii Comisiei care nu afectează hotărârea ca întreg.

63. Cu privire la existenţa unor garanţii procedurale efective, Curtea reţine că prestaţiile subiecţilor hotărârilor Comisiei de licenţiere declarate nerezonabile de instanţele de contencios administrativ trebuie reevaluate, prin verificarea lucrării scrise şi a înregistrărilor audio ale răspunsului prezentat la proba orală de către o comisie independentă, alta decât Comisia de licenţiere. În acest sens, Curtea va emite o adresă către Parlamentul Republicii Moldova pentru amendarea Legii cu privire la avocatură.

64. Curtea subliniază că prerogativa organizării examenelor de către Uniunea Avocaţilor constituie o caracteristică a funcţiei sale de autoorganizare, caracteristică ce nu contravine Constituţiei. Totuşi, această funcţie a sa trebuie exercitată prin respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei şi prin adoptarea unor hotărâri rezonabile de către Comisia de licenţiere, atunci când se evaluează cunoştinţele candidaţilor la profesia de avocat.

Din aceste motive, în baza articolelor 135 alin.(1) literele a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 literele a) şi e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se admite parţial excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către domnul Vasile Vanţevici, parte în dosarul nr.3-11/2018, pendinte la Judecătoria Cahul, sediul central.

2. Se declară neconstituţional textul „în partea ce ţine de procedura de organizare a examenelor. Calificativul acordat nu poate fi contestat” din articolul 43 alin.(4) din Legea nr.1260 din 19 iulie 2002 cu privire la avocatură.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

 

 

 

PCC-01/61g/nr.18

Chişinău, 3 iulie 2018

 

Domnului Andrian CANDU,

Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova

 

Stimate domnule Preşedinte,

Pe 3 iulie 2018, Curtea Constituţională a pronunţat Hotărârea nr.18 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19 iulie 2002.

Curtea a conchis că unele prevederi din articolul 43 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, care limitează controlul instanţei de contencios administrativ sesizate la verificarea respectării procedurii de către Comisia de licenţiere, sunt neconstituţionale. Controlul instanţei de contencios administrativ trebuie să fie unul deplin, în fapt şi în drept, cu privire la orice aspect (procedural sau substanţial).

Totuşi, Curtea a reţinut că, atunci când sunt ridicate probleme teoretice privind baremul stabilit şi punctajul acordat de către Comisia de licenţiere, instanţele de contencios administrativ nu trebuie să-şi substituie viziunea lor cu cea a Comisiei, ci să verifice doar dacă hotărârea Comisiei este una rezonabilă.

În acest context, Curtea a relevat că, în scopul asigurării unei garanţii procedurale efective, hotărârile Comisiei de licenţiere privind prestaţiile unor candidaţi considerate nerezonabile de către instanţele de contencios administrativ trebuie reevaluate, prin reverificarea lucrărilor scrise şi a înregistrărilor audio ale răspunsurilor prezentate la proba orală de către o comisie independentă.

Astfel, Curtea subliniază că este necesară intervenţia Parlamentului, în vederea reglementării unui remediu efectiv care să ofere posibilitatea reevaluării prestaţiilor sau a răspunsurilor date de către subiecţii hotărârilor Comisiei de licenţiere declarate nerezonabile de instanţele de contencios administrativ (e.g. instituirea de către Ministerul Justiţiei a unei comisii independente de reevaluare). În acest sens, ar fi binevenită efectuarea unui studiu de drept comparat şi preluarea celor mai bune practici internaţionale, care şi-au demonstrat eficacitatea. De asemenea, ar putea fi avută în vedere inclusiv instituirea prin lege a obligativităţii instituirii de comisii ad-hoc (şi nu permanente) pentru fiecare sesiune de examinare a candidaţilor care vor să acceadă în profesia de avocat.

În conformitate cu prevederile articolului 28¹ din Legea cu privire la Curtea Constituţională, Curtea îi solicită Parlamentului să examineze prezenta adresă şi să-i fie comunicate rezultatele examinării ei în termenul prevăzut de lege.

 

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE  Mihai POALELUNGI