H O T Ă R Î R E

privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi

din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova,

adoptat prin Legea nr.225 din 30 mai 2003

(medierea judiciară) (sesizarea nr.3g/2018)

 

nr. 8  din  26.04.2018

 

Monitorul Oficial nr.167-175/86 din 25.05.2018

 

* * *

În numele Republicii Moldova,

Curtea Constituţională, judecând în componenţa:

Dlui Mihai POALELUNGI, preşedinte,

Dlui Aurel BĂIEŞU,

Dlui Igor DOLEA,

Dlui Veaceslav ZAPOROJAN, judecători,

cu participarea dlui Vasili Oprea, grefier,

Având în vedere sesizarea depusă la 9 ianuarie 2018

şi înregistrată la aceeaşi dată,

Examinând sesizarea menţionată în şedinţă plenară publică,

Având în vedere actele şi lucrările dosarului,

Deliberând în camera de consiliu,

Pronunţă următoarea hotărâre:

 

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 182¹, 182², 182³, 182⁴, 182⁵ din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr.225 din 30 mai 2003, ridicată de către dl avocat Alexandru Prisac, în dosarul 2-591/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Căuşeni, sediul Ştefan-Vodă.

2. Sesizarea a fost trimisă la Curtea Constituţională pe 9 ianuarie 2018 de către dl judecător Ion Naşco, din cadrul Judecătoriei Căuşeni, sediul Ştefan-Vodă, în baza articolului 135 alin.(1) literele a) şi g) din Constituţie, aşa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr.2 din 9 februarie 2016.

3. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a pretins că prevederile articolelor 182¹, 182², 182³, 182⁴, 182⁵ din Codul de procedură civilă sunt contrare articolelor 20, 26 alin.(2) şi alin.(4), 54 şi 114 din Constituţie.

4. Prin decizia Curţii Constituţionale din 9 februarie 2018, sesizarea a fost declarată admisibilă în partea referitoare la controlul constituţionalităţii articolelor 182¹ alin.(1) lit.b), 182², 182³, 182⁴, 182⁵ din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr.225 din 30 mai 2003. Totodată, prin aceeaşi decizie, sesizarea a fost declarată inadmisibilă în partea referitoare la controlul constituţionalităţii articolului 182¹ alin.(1) lit.a), c) – g), alin.(2) şi alin.(3) din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr.225 din 30 mai 2003.

5. În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opiniile Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi Guvernului.

6. La şedinţa publică a Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a fost susţinută de către dl avocat Alexandru Prisac, autor al sesizării. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk, şef al Serviciului reprezentare la Curtea Constituţională şi organele de drept din cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, secretar de stat în cadrul Ministerului Justiţiei.

 

CIRCUMSTANŢELE LITIGIULUI PRINCIPAL

7. Pe 13 octombrie 2017, R.B. s-a adresat cu o cerere de chemare în judecată împotriva lui A.B., intervenient accesoriu fiind Biroul de evidenţă şi documentare a populaţiei Ştefan-Vodă, pentru acordarea dreptului de perfectare a actelor de identitate ale copilului minor şi pentru autorizarea traversării frontierei de stat în lipsa acordului notarial al pârâtului.

8. Pe 17 octombrie 2017, Judecătoria Căuşeni, sediul Ştefan-Vodă, a acceptat pentru examinare cererea de chemare în judecată.

9. În conformitate cu prevederile articolului 182² din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească a stabilit pentru 21 noiembrie 2017 o şedinţă de soluţionare amiabilă a litigiului.

10. În cadrul şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului, dl Alexandru Prisac, avocat al pârâtului, a solicitat ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor articolelor 182¹, 182², 182³, 182⁴ şi 182⁵ din Codul de procedură civilă.

11. Prin încheierea din 21 decembrie 2017, instanţa a dispus ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi trimiterea sesizării la Curtea Constituţională, în vederea soluţionării acesteia.

 

LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ PERTINENTĂ

12. Prevederile relevante ale Constituţiei sunt următoarele:

Articolul 20

Accesul liber la justiţie

„(1) Orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie.”

Articolul 54

Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

„(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sânt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

(3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.

(4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”

13. Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, adoptat prin Legea nr.225 din 30 mai 2003, sunt următoarele:

Articolul 182¹

Medierea judiciară

(1) Medierea judiciară este o modalitate obligatorie de soluţionare amiabilă a pretenţiilor adresate instanţei judecătoreşti, cu ajutorul şi sub conducerea acesteia, în cazurile ce ţin de:

„[…]

b) litigiile de familie;

[…]”

Articolul 182²

Procedura medierii judiciare

„(1) După acceptarea spre examinare a cererii de chemare în judecată în condiţiile art.168 alin.(4), instanţa judecătorească, în termen de 5 zile, stabileşte pentru părţile în proces data şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului. Dacă există dovada citării legale, absenţa părţilor de la şedinţa de soluţionare amiabilă a litigiului nu afectează curgerea termenului prevăzut la alin.(5) din prezentul articol.

(2) În cadrul şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului, instanţa judecătorească informează părţile despre legea aplicabilă litigiului, durata procedurilor, posibilele cheltuieli de judecată, posibila soluţie asupra cazului şi efectele ei pentru părţile la proces.

(3) Scopul şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului este să ajute părţile să comunice, să negocieze, să identifice interesele lor, să evalueze poziţiile lor şi să găsească soluţiile reciproc satisfăcătoare.

(4) Instanţa judecătorească întreprinde măsuri pentru ca părţile să soluţioneze pe cale amiabilă litigiul sau unele probleme litigioase şi, în acest scop, poate cere prezentarea lor personală, chiar dacă sînt reprezentate în proces, şi le acordă un termen de conciliere, care nu va depăşi 15 zile.

(5) Termenul medierii judiciare nu poate depăşi 45 de zile de la data la care a fost fixată prima şedinţă de soluţionare amiabilă a litigiului, dacă legea nu prevede altfel.”

Articolul 182³

Confidenţialitatea şi interzicerea audierii participanţilor

la procesul de mediere judiciară

„(1) Toate discuţiile sau actele întocmite în cadrul procesului de mediere judiciară sînt confidenţiale.

(2) În procesul de mediere judiciară, instanţa judecătorească nu poate divulga informaţiile de care a luat cunoştinţă în decursul sesiunilor separate cu părţile şi nu poate să discute asemenea informaţii cu cealaltă parte fără acordul părţii vizate.

(3) Instanţa judecătorească, părţile sau oricare altă persoană care a participat în cadrul procedurii de mediere judiciară a litigiului nu poate divulga şi nu poate invoca în alt proces de mediere, de judecată sau de arbitraj ori în afara unui astfel de proces informaţiile de care a luat cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere judiciară a litigiului sau în legătură cu acesta.”

Articolul 182⁴

Încheierea tranzacţiei

„(1) Acordul părţilor cu privire la soluţionarea amiabilă a litigiului se exprimă prin încheierea unei tranzacţii.

(2) În cazul în care părţile sînt de acord să soluţioneze litigiul pe cale amiabilă, instanţa judecătorească, în termen de 3 zile, pronunţă o încheiere prin care dispune încetarea procesului. Încheierea trebuie să conţină condiţiile tranzacţiei, confirmate de instanţa judecătorească.

(3) Înainte de a confirma tranzacţia, instanţa judecătorească explică participanţilor la proces efectele acestui act de procedură. Nu se admite tranzacţia între părţi dacă aceasta contravine legii ori încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, interesele societăţii sau ale statului.

(4) Repartizarea cheltuielilor de judecată în cazul încheierii tranzacţiei se efectuează în conformitate cu prevederile art.97 alin.(4) şi (5).”

Articolul 182⁵

Refuzul de a încheia tranzacţia

„(1) În cazul în care una sau ambele părţi refuză soluţionarea litigiului pe cale amiabilă ori litigiul nu a putut fi soluţionat în termenul prevăzut la art.182² alin.(5), ori părţile nu au ajuns la consens în privinţa tuturor pretenţiilor, instanţa judecătorească, în termen de 3 zile de la primirea refuzului sau expirarea termenului de mediere judiciară, emite o încheiere nesusceptibilă de atac cu privire la încetarea procedurii de mediere judiciară şi transmite dosarul instanţei judecătoreşti pentru repartizare aleatorie unui alt judecător sau, după caz, complet de judecată.

(2) După repartizarea dosarului în condiţiile alin.(1), judecătorul care a primit cererea de chemare în judecată pregăteşte pricina pentru dezbateri judiciare.”

14. Dispoziţiile relevante ale Legii nr.137 din 3 iulie 2015 cu privire la mediere sunt următoarele:

Articolul 2

Noţiuni

„În sensul prezentei legi, următoarele noţiuni semnifică:

[…]

mediator – persoană terţă, atestată în condiţiile prezentei legi, care asigură desfăşurarea procesului de mediere în vederea soluţionării litigiului dintre părţi;

mediere – modalitate de soluţionare alternativă a litigiilor pe cale amiabilă, în cadrul unui proces structurat, flexibil şi confidenţial, cu asistenţa unui sau mai multor mediatori;

[…]”

Articolul 4

Principiile de bază ale medierii

„Medierea se efectuează în baza următoarelor principii:

a) participarea benevolă la mediere;

b) confidenţialitatea;

c) libera alegere a mediatorului;

d) egalitatea părţilor în proces;

e) independenţa, neutralitatea şi imparţialitatea mediatorului;

f) flexibilitatea procesului de mediere.”

15. Prevederile relevante ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sunt următoarele:

Articolul 6

Dreptul la un proces echitabil

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sale de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

[…]”

 

DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNAŢIONALE RELEVANTE

16. Există două tipuri de mediere: judiciară şi non-judiciară. În scopurile prezentei hotărâri, Curtea va prezenta situaţia generală din spaţiul european, având la bază în special informaţiile din Raportul Comisiei către Parlamentul European, Consiliu şi Comitetul Economic şi Social European privind aplicarea Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, elaborat pe 26 august 2016 (http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX%3A52016DC0542&from=IT#footnote12).

17. În Uniunea Europeană, în cinci state membre, medierea este obligatorie în anumite materii. De exemplu, în Italia medierea este obligatorie într-o sferă mai largă de litigii, pe când în Ungaria şi Croaţia doar în materia dreptului familiei.

18. Mai multe state membre ale Uniunii Europene promovează recurgerea la mediere prin alte metode, cum ar fi acordarea de stimulente financiare către părţi. Astfel, 13 state membre oferă stimulente financiare pentru mediere prin reducerea sau rambursarea integrală a taxelor şi a costurilor procedurilor judiciare, dacă se ajunge la un acord prin mediere, în intervalul de timp în care procedurile judiciare sunt suspendate. De exemplu, în Slovacia sunt rambursate 30%, 50% sau 90% din cheltuielile de judecată, în funcţie de stadiul procedural la care se ajunge la soluţionare prin mediere. În unele state membre medierea este prestată în mod gratuit sau cu un cost redus, în funcţie de situaţia economică a părţilor.

19. Alte state membre impun sancţiuni ca mijloc de încurajare a utilizării medierii. În Ungaria există sancţiuni pentru părţile care, după ce au încheiat un acord de mediere, se adresează instanţei de judecată sau nu îşi mai îndeplinesc obligaţiile asumate în cadrul acordului de mediere. În Irlanda sunt aplicate sancţiuni în cazul refuzului de a apela la mediere. În Italia partea care a avut câştig de cauză în procedura contencioasă nu-şi poate recupera cheltuielile de judecată atunci când a respins o propunere de mediere cu aceeaşi soluţie ca a hotărârii instanţei.

20. În Polonia, în cazul în care o parte care a consimţit în prealabil participarea la procedura de mediere refuză în mod nefondat să participe la aceasta, instanţa poate decide ca ea să suporte cheltuielile de judecată, indiferent de soluţia cauzei. În Slovenia instanţa poate obliga o parte care refuză în mod nefondat să participe la mediere în cadrul instanţei la plata integrală sau parţială a cheltuielilor de judecată ale părţii adverse.

21. Dreptul belgian face distincţie între medierea voluntară (sau extrajudiciară) şi medierea judiciară (sau conexată cu instanţa). Medierea voluntară este aleasă în mod liber de către părţi înainte, în timpul sau după procesul de judecată, fără a solicita sau implica altfel judecătorul. Medierea judiciară este o mediere conexată cu instanţa care o dispune, cu consimţământul părţilor, în cadrul unei proceduri judiciare pendinte. Medierea judiciară nu presupune un rol de mediator al judecătorului. Acesta desemnează un terţ care o realizează.

22. În Germania medierea judiciară este de două tipuri: medierea conexată cu instanţa şi medierea realizată de instanţă. Medierea realizată de către instanţele judecătoreşti a fost introdusă prin Legea cu privire la mediere. Totodată, în 2012 medierea judiciară a fost introdusă în Codul de procedură civilă. Atât medierea conexată cu instanţa, cât şi medierea realizată de către instanţele judecătoreşti au înregistrat un real succes, în special în materia litigiilor de drept al familiei.

23. În Grecia metodele alternative de soluţionare a litigiilor au fost recunoscute şi promovate de către legislatorul grec prin Codul de procedură civilă şi prin alte legi speciale. În 2010 a fost adoptată Legea privind medierea în vederea implementării Directivei 2008/52/CE privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială. Cu doi ani mai târziu, Codul de procedură civilă a fost amendat cu articolul 214B, care prevede că medierea judiciară se desfăşoară exclusiv de către judecători. Această metodă de soluţionare a litigiilor este una voluntară şi este gestionată de către judecători. În fiecare instanţă de prim grad şi de apel din ţară, unul sau mai mulţi dintre judecători de rang înalt sunt numiţi mediatori cu normă întreagă sau cu normă parţială, pentru un mandat de doi ani, care poate fi prelungit cu încă un an. Recurgerea la medierea judiciară poate avea loc înainte de intentarea unui proces sau în cursul acestuia, prin formularea de către părţi sau avocaţii acestora a unei cereri scrise în acest sens. În cursul procesului instanţa poate invita părţile să recurgă la medierea judiciară, în orice stadiu al procedurii. Odată ce părţile sunt de acord, instanţa va suspenda cauza pe un termen care nu va depăşi şase luni. Procedura de mediere judiciară conţine audieri şi discuţii separate şi comune între avocaţii părţilor şi judecătorul mediator, care le poate oferi părţilor sugestii facultative cu privire la soluţionarea litigiului.

24. De asemenea, au fost elaborate recomandări privind medierea sub egida Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. În Recomandarea nr. R (98) 1 cu privire la medierea în cauzele ce ţin de dreptul familiei, adoptată pe 21 ianuarie 1998, Comitetul Miniştrilor scoate în evidenţă evoluţia modalităţilor de rezolvare a litigiilor de o manieră consensuală şi recunoaşterea nevoii de a reduce conflictul în interesul tuturor membrilor familiei. Ea face trimitere la rezultatele studiilor privind utilizarea medierii şi a experienţelor din acest domeniu în mai multe state, care demonstrează că utilizarea medierii familiale are potenţialul de a îmbunătăţi comunicarea între membrii familiei; de a reduce conflictul dintre părţile litigiului; de a produce înţelegeri amiabile; de a asigura continuitatea contactelor personale între părinţi şi copii; de a scădea costurile socio-economice ale separaţiei şi divorţului pentru părţi şi pentru state; de a reduce durata de timp a rezolvării conflictului. Comitetul Miniştrilor susţine că medierea nu ar trebui să fie, de principiu, obligatorie. În Recomandarea Rec (2002)10 referitoare la mediere în cauzele civile, Comitetul Miniştrilor îşi manifestă convingerea cu privire la avantajele reglementării de norme speciale pentru mediere, un proces în care „mediatorul” asistă părţile care negociază în privinţa litigiului şi ajung la un acord comun. În această Recomandare Comitetul subliniază că, chiar dacă părţile fac uz de mediere, accesul la un tribunal trebuie să rămână deschis, de vreme ce constituie ultima garanţie pentru protecţia drepturilor părţilor. Tot aici se menţionează că, atunci când organizează medierea, statele ar trebui să acorde atenţie nevoii de a evita amânările lipsite de necesitate şi utilizarea medierii ca tactică de tergiversare a procesului. Medierea poate fi deosebit de utilă acolo unde procedurile judiciare în sine sunt mai puţin oportune pentru părţi, în special dat fiind costul lor, caracterul formal al procedurilor judiciare, sau acolo unde există nevoia de a menţine dialogul sau contactul dintre părţi.

25. În acelaşi timp, Comisia Europeană pentru Eficienţa Justiţiei din cadrul Consiliului Europei [CEPEJ] a adoptat trei ghiduri aplicabile în materie civilă, penală şi administrativă. În aceste ghiduri se precizează că judecătorii trebuie să susţină şi să promoveze medierea, că trebuie să fie capabili să organizeze şedinţe de informare cu privire la mediere şi, în caz de necesitate, să invite părţile în litigiu să recurgă la mediere şi/sau să trimită cauza la mediere.

26. Şi Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni [organism consultativ de pe lângă Consiliul Europei] a precizat în Opinia nr.6 (2004) privind judecarea echitabilă şi într-un termen rezonabil şi rolul judecătorilor în acest proces, prin prisma mijloacelor alternative de soluţionare a disputelor, că atât în cauzele penale, cât şi în cele civile sau administrative, mecanismele de soluţionare alternativă a disputelor trebuie să fie strâns legate cu sistemul judiciar. Dispoziţiile legale relevante sau practica instanţelor trebuie să-i confere judecătorului competenţa de a redirecţiona părţile spre un mediator numit de instanţă, care demonstrează abilităţile şi calificările relevante, dar şi imparţialitatea şi independenţa necesară pentru acest tip de serviciu public.

27. Totodată, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a subliniat că şi judecătorii pot avea rolul de mediator, deoarece acest fapt permite ca părţile să beneficieze de cunoştinţele lor juridice. Totuşi, este necesară menţinerea imparţialităţii acestora, în special prin garantarea faptului că vor îndeplini această sarcină în alte litigii decât cele pe care trebuie să le soluţioneze.

28. Obligativitatea parcurgerii medierii şi a îndeplinirii condiţiilor în care poate avea loc aceasta a făcut obiectul judecăţii unor curţi naţionale. Unele din acestea au ajuns la concluzia că lipsa obligativităţii medierii împiedică promovarea acesteia. Altele au considerat că, prin chiar natura sa, medierea nu poate fi decât voluntară, pentru a funcţiona în mod corespunzător, şi că şi-ar pierde atractivitatea, în comparaţie cu procedurile judiciare, în cazul în care ar deveni obligatorie.

29. De exemplu, într-un obiter dictum din cazul Halsey v. Milton Keynes General NHS Trust din faţa Curţii de Apel a Angliei şi Ţării Galilor, lordul Dyson a menţionat că nu există mediere obligatorie în Anglia şi Ţara Galilor, pentru că s-ar încălca articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Totuşi, mai mulţi judecători britanici au sugerat, în luările lor de poziţie publice, că această afirmaţie este una eronată (a se vedea Gavin Lightman, Mediation: an approximation to justice, 28 iunie 2007, http://webarchive.nationalarchives.gov.uk/20140423213320/ http://www.judiciary.gov.uk/Resources/JCO/Documents/Speeches/berwins_mediation.pdf;  sau Lordul Neuberger, Has Mediation had its Day, 2010,  http://webarchive.nationalarchives.gov.uk/20131202164909/ http://judiciary.gov.uk/Resources/JCO/Documents/Speeches/moj-speech-mediation-lectureA.pdf]).

30. O altă cauză în care s-a examinat posibilitatea instanţei de a obliga părţile să recurgă la mediere înainte de sesizare este cauza Ryan v. Walls Construction Limited, care a făcut obiectul judecăţii Curţii de Apel a Irlandei în 2015. În această cauză, Curtea de Apel a Irlandei a reţinut că instanţa nu are competenţa să oblige părţile să medieze litigiul, ci doar să suspende procedura, astfel încât să le permită să analizeze dacă este oportună o metoda alternativă de soluţionare a litigiului. Curtea de Apel a Irlandei a menţionat că acest fapt este o dovadă a caracterului voluntar al sistemului alternativ de soluţionare a diferendelor şi al medierii în special. De altfel, există dispoziţii echivalente privind natura voluntară a procesului de mediere şi în regulile de procedură civilă engleză [Civil Procedure Rules in England]. În acest sens, ea a reţinut că competenţa instanţelor engleze se limitează doar la gestionarea activă a cazurilor, care include încurajarea părţilor să utilizeze o procedură alternativă de soluţionare a litigiilor, în cazul în care consideră că este oportun [regula 1.4(2)(e) din Regulile de procedură civilă engleză].

31. În cauza 317/08, Rosalba Alassini v. Telecom Italia SpA; Filomena Califano v. Wind SpA and Lucia Anna Giorgia Iacono v. Telecom Italia SpA and Multiservice Srl v Telecom Italia SpA [2010], Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a verificat dacă instituirea unei proceduri obligatorii de încercare de conciliere ca o condiţie de admisibilitate a acţiunilor în justiţie este compatibilă cu dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă. Ea a reţinut că drepturile fundamentale nu constituie prerogative absolute, ci pot să cuprindă restricţii, cu condiţia ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de măsura în cauză şi să nu implice, din perspectiva scopului urmărit, o intervenţie disproporţionată şi intolerabilă, care ar aduce atingere însuşi conţinutului drepturilor astfel garantate (a se vedea, în acest sens, hotărârea din 15 iunie 2006, Dokter şi alţii, C-28/05, Rec., p. I-5431, punctul 75, şi jurisprudenţa citată, precum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Fogarty v. Regatul Unit, 21 noiembrie 2001, §33). În acest sens, trebuia să se constate mai întâi că dispoziţiile naţionale în cauză vizează o soluţionare mai rapidă şi mai puţin costisitoare a litigiilor în materie de comunicaţii electronice, precum şi o degrevare a instanţelor, şi urmăresc, în consecinţă, obiective de interes general legitime. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a constatat că impunerea unei proceduri de soluţionare extrajudiciară, precum cea prevăzută în reglementarea naţională în cauză în acţiunea principală, nu este, în raport cu modalităţile precise de funcţionare a procedurii respective, disproporţionată în raport cu obiectivele urmărite. Astfel, pe de o parte, nu există o alternativă mai puţin constrângătoare la punerea în aplicare a unei proceduri obligatorii, introducerea unei proceduri de soluţionare extrajudiciară pur facultative neconstituind un motiv la fel de eficace pentru a atinge obiectivele menţionate. Pe de altă parte, nu există o disproporţie vădită între aceste obiective şi eventualele inconveniente cauzate de caracterul obligatoriu al procedurii de conciliere extrajudiciare.

 

ÎN DREPT

A. ADMISIBILITATEA

32. Prin decizia din 9 februarie 2018, Curtea a confirmat respectarea, în prezenta cauză, a condiţiilor de admisibilitate ale unei excepţii de neconstituţionalitate, stabilite în jurisprudenţa sa constantă.

33. Curtea a reţinut că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie articolele 182¹, 182², 182³, 182⁴, 182⁵ din Codul de procedură civilă. Verificarea constituţionalităţii acestui tip de act normativ ţine de competenţa sa ratione materiae, potrivit articolului 135 alin.(1) lit.a) din Constituţie.

34. De asemenea, excepţia a fost ridicată de către una dintre părţile la proces.

35. Având în vedere faptul că litigiul care face obiectul judecăţii instanţei se referă la relaţiile personale nepatrimoniale născute din raporturi de familie, în această cauză este incident doar motivul prevăzut la litera b) din alineatul (1) al articolului 182¹ din Codul de procedură civilă.

36. Totodată, Curtea a considerat că sunt aplicabile şi prevederile articolelor 182², 182³, 182⁴, 182⁵ din Codul de procedură civilă privind modalitatea de soluţionare amiabilă a litigiilor în instanţa de judecată.

37. Curtea a mai reţinut că prevederile aplicabile contestate nu au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

38. Pentru a declara admisibilă sesizarea, Curtea a trebuit să stabilească şi incidenţa drepturilor din Constituţie invocate de către autorul acesteia.

39. Cu privire la incidenţa dreptului la apărare, garantat de articolul 26 din Constituţie, Curtea a constatat că textele de lege contestate nu împiedică persoana să beneficieze de garanţiile dreptului la apărare.

40. Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că soluţionarea amiabilă a litigiului de către instanţa de judecată are loc cu participarea efectivă a părţilor la proces, care sunt în drept să pună în discuţie orice aspect legat de derularea şi finalizarea procesului de mediere. În acelaşi timp, Curtea a observat că instanţa are obligaţia să conducă procedura de mediere în mod nepărtinitor şi să asigure un echilibru între părţi.

41. În acest mod, Curtea a reţinut că dreptul garantat de articolul 26 din Constituţie nu este aplicabil, pentru că nu a existat o ingerinţă în acesta.

42. Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor articolului 114 din Constituţie, Curtea a reţinut că opţiunea legislatorului de a acorda instanţelor judecătoreşti competenţa medierii unor categorii de litigii nu vine în contradicţie cu dispoziţia constituţională invocată. Realizarea în cursul procedurilor civile de către instanţa de judecată a activităţii de mediere nu conduce la încălcarea acestei dispoziţii.

43. Curtea a reţinut, totuşi, incidenţa articolului 20 din Constituţie. Condiţia medierii judiciare obligatorii a unor categorii de litigii după acceptarea de către instanţă a cererii de chemare în judecată poate constitui o limitare a dreptului la un proces echitabil, sub aspectul afectării condiţiei judecării cauzei într-un termen rezonabil. Scopul cerinţei termenului rezonabil este să garanteze o hotărâre judiciară într-un termen rezonabil care să pună capăt stării de nesiguranţă în care se află o persoană care are calitatea de reclamant sau de pârât. În acest sens, procedura medierii judiciare, care poate dura cel mult 50 de zile, potrivit articolului 182² din Codul de procedură civilă, ar putea fi interpretată ca o tergiversare care afectează judecarea procesului într-un termen rezonabil. Totuşi, Curtea menţionează că părţile sunt în drept să refuze sau să renunţe la procedura medierii judiciare, fără epuizarea acestui termen, în conformitate cu prevederile articolului 182⁵ alin. (1) din Codul de procedură civilă.

44. În consecinţă, Curtea va exercita controlul constituţionalităţii articolelor 182¹ alin.(1) lit.b), 182², 182³, 182⁴, 182⁵ din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr.225 din 30 mai 2003, prin prisma articolului 20 din Constituţie, verificând, în analiza fondului cauzei, caracterul justificat al limitării dreptului la un proces echitabil sub aspectul judecării sale într-un termen rezonabil.

 

B. FONDUL CAUZEI

PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 20 DIN CONSTITUŢIE

1. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

45. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că posibilitatea oferită instanţei de judecată de a comunica soluţia cazului supus medierii încalcă dreptul la un proces echitabil.

2. Argumentele autorităţilor

46. În opinia prezentată Curţii, Guvernul a menţionat că prevederile contestate sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale invocate.

47. În acest sens, Guvernul precizează că medierea judiciară nu constituie o restricţie a drepturilor procedurale ale părţilor, ci un beneficiu suplimentar acordat de legislator, prin care părţile într-un litigiu pot evita soluţionarea judiciară a unui litigiu.

48. Mai mult, Guvernul precizează faptul că medierea judiciară reprezintă o alternativă de soluţionare a litigiilor, care are loc cu respectarea efectivă a dreptului la un proces echitabil al participanţilor la proces.

49. Cu privire la obligativitatea parcurgerii medierii judiciare, Guvernul a menţionat că aceasta intervine doar în cazurile expres enunţate la articolul 182¹ din Codul de procedură civilă. Cu referire la părţile procesului, Guvernul a precizat că acestea au dreptul de a refuza sau renunţa la procedura medierii judiciare.

50. În opinia prezentată Curţii, Parlamentul Republicii Moldova a menţionat că, în virtutea prevederilor art.115 alin.(4) din Constituţie, reglementarea procedurii de judecată ţine de competenţa exclusivă a legislativului.

51. În acest sens, Parlamentul a precizat că instituirea de către legislator a unor condiţii pentru adresarea în instanţa de judecată nu reprezintă o negare a efectivităţii dreptului de acces la justiţie, ci o expresie a obligativităţii exercitării drepturilor şi a libertăţilor cu bună-credinţă, în limitele instituite de lege.

52. Parlamentul a menţionat că motivele principale care justifică instituirea medierii judiciare sunt: costurile reduse, caracterul flexibil şi limitat în timp al acestei proceduri, precum şi rolul activ al părţilor în soluţionarea litigiului.

53. Preşedintele Republicii Moldova nu şi-a prezentat opinia.

 

B. Aprecierea Curţii

54. Curtea constată că medierea judiciară obligatorie a unor categorii de litigii după acceptarea de către instanţă a cererii de chemare în judecată reprezintă o limitare a dreptului persoanelor la un proces echitabil, sub aspectul tergiversării soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. În consecinţă, este afectat dreptul garantat de articolul 20 din Constituţie.

55. În special din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene rezultă faptul că dreptul de acces la justiţie, sub aspectul judecării cauzei într-un termen rezonabil, nu este un drept absolut, ci unul relativ. Astfel, în Wynen and Centre hospitalier interrégional Edith-Cavell v. Belgia, 8 octombrie 2002, Curtea Europeană a pus în balanţă principiul egalităţii armelor cu principiul judecării cauzei într-un termen rezonabil, acesta fiind un caz în care reclamantului nu i s-a permis să depună alte cereri şi documente după o perioadă de două luni de la înregistrarea cererii sale la grefa tribunalului. În Göç v. Turcia [MC], 11 iulie 2002, Curtea Europeană a pus în balanţă dreptul la o şedinţă de judecată publică cu dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil, într-un caz care avea la bază prevederile legale din dreptul turc care impuneau o procedură scrisă pentru stabilirea compensaţiilor, ca urmare a detenţiei ilegale.

56. În continuare, Curtea va analiza dacă măsurile legale contestate respectă standardul calităţii legii.

a) Cu privire la respectarea standardului calităţii legii

57. Curtea observă că prevederile Capitolului XIII¹ [Medierea judiciară] din Codul de procedură civilă instituie o modalitate obligatorie de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor adresate instanţei judecătoreşti, cu ajutorul şi sub conducerea acesteia, în cazurile expres stabilite de lege. Aşadar, orice persoană care doreşte să introducă o acţiune în justiţie având ca obiect un litigiu mediabil [art.182¹ alin.(1)] trebuie să recurgă în prealabil, cu asistenţa judecătorului, la procedura medierii judiciare.

58. Articolul 182² din Codul de procedură civilă stabileşte întinderea temporală a procedurii medierii. După acceptarea spre examinare a cererii de chemare în judecată, instanţa judecătorească fixează, în termen de 5 zile, data şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului. Instanţa judecătorească întreprinde măsuri pentru ca părţile să soluţioneze pe cale amiabilă litigiul sau unele probleme litigioase şi, în acest scop, poate cere prezentarea lor personală, chiar dacă sunt reprezentate în proces, şi le acordă un termen de conciliere, care nu va depăşi 15 zile. Termenul medierii judiciare nu poate depăşi 45 de zile de la data la care a fost fixată prima şedinţă de soluţionare amiabilă a litigiului, dacă legea nu prevede altfel. În concluzie, durata procedurii medierii judiciare poate avea, de regulă, 50 de zile.

59. Curtea reţine, din analiza generală a normelor contestate, că acestea îndeplinesc cerinţele de calitate a legii, fiind clare, precise şi previzibile.

b) Cu privire la legitimitatea scopului urmărit şi legătura raţională dintre măsurile legale contestate şi acest scop legitim

60. Curtea reiterează că una din condiţiile esenţiale pe care trebuie să le respecte ingerinţele în articolul 20 din Constituţie este ca acestea să urmărească un scop legitim.

61. Articolul 182² alin.(3) din Codul de procedură civilă prevede că scopul şedinţei de soluţionare amiabilă a litigiului este să ajute părţile să comunice, să negocieze, să le identifice interesele, să le evalueze poziţiile şi să găsească soluţiile reciproc satisfăcătoare. Nota informativă la proiectul de lege privind medierea judiciară face trimitere la scopul asigurării soluţionării mai rapide a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor judecătoreşti de cauzele care pot fi rezolvate pe această cale şi evitarea cheltuielilor de judecată.

62. Parlamentul susţine că motivele care justifică instituirea medierii judiciare sunt: costurile reduse, caracterul flexibil şi limitat în timp al acestei proceduri, precum şi rolul activ al părţilor în soluţionarea litigiului.

63. Curtea reţine că statul este îndreptăţit să ţină cont de obiectivele eficienţei şi ale economiei, indiferent dacă un mod mai greoi de desfăşurare a procedurilor, în cazul persoanelor care nu ajung la un acord în procedura medierii, ar reprezenta o ingerinţă în principiul judecării cauzei într-un termen rezonabil. Scopul încercării obligatorii de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă este cel de a se realiza o soluţionare a acestora mai rapidă şi mai ieftină. O soluţionare mai rapidă şi mai ieftină a litigiilor este, în primul rând, în interesul fiecărei părţi. În acelaşi timp, acest fapt presupune o degrevare a instanţelor în ansamblu şi sporeşte efectivitatea administrării justiţiei de către stat. În fine, ajungerea de către părţi la un acord într-un cadru extraprocesual este adesea mai propice pentru obţinerea unei „păci juridice” durabile, în comparaţie cu o decizie judiciară litigioasă.

64. Curtea observă că toate aceste obiective urmărite de procedura instituită prin prevederile legale contestate pot fi subsumate scopului general al ordinii publice, prevăzut de articolul 54 alin.(2) din Constituţie.

65. Curtea conchide că există o legătură raţională între măsurile legale contestate şi scopul legitim prevăzut de Constituţie.

c) Cu privire la existenţa unor măsuri alternative mai puţin intruzive, care au o legătură raţională cu scopul legitim urmărit

66. Curtea va verifica dacă există alternative mai puţin intruzive pentru procedura obligatorie a medierii judiciare a conflictelor.

67. Curtea reţine, în acest sens, că o procedură de mediere judiciară pur facultativă nu este la fel de eficientă ca o procedură obligatorie care trebuie să preceadă orice litigiu.

68. Curtea este convinsă că există totuşi şanse, chiar dacă una sau chiar ambele părţi se arată reticente faţă de această procedură ca în cursul acesteia să apară posibilităţi de soluţionare a litigiului pe care părţile nu le puteau prevedea înainte.

69. În fine, Curtea nu identifică alte măsuri cu caracter general mai puţin intruzive care să asigure soluţionarea litigiilor în mod expeditiv, ieftin şi în conformitate cu interesele părţilor.

70. Curtea are în vedere, pentru consolidarea acestor argumente, şi concluziile Avocatului General Juliane Kokott, prezentate în Rosalba Alassini şi alţii, pe 19 noiembrie 2009, în cauzele C-317/08 şi C-320/08, pct.47, concluzii confirmate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Potrivit acestora, introducerea unei proceduri obligatorii de soluţionare a litigiilor prin conciliere este indispensabilă doar dacă o conciliere pur facultativă nu reprezintă o modalitate la fel de adecvată, dar mai puţin constrângătoare pentru a atinge obiectivele menţionate anterior. O procedură de soluţionare extrajudiciară pur facultativă nu ar fi la fel de eficientă ca o procedură obligatorie care trebuie să preceadă orice litigiu.

d) Cu privire la existenţa unui echilibru corect între principiile concurente

71. Curtea trebuie să stabilească, la această etapă, ponderea principiilor concurente. Primul principiu este reprezentat de obiectivul soluţionării litigiilor în mod expeditiv, ieftin şi conform cu interesele părţilor. Al doilea principiu este cel al judecării cauzei într-un termen rezonabil, şi este marcat de inconvenientul pe care l-ar prezenta procedura medierii judiciare obligatorii pentru părţile unui litigiu, în cazul în care acestea nu ar ajunge la un acord, din perspectiva temporală.

72. Procedura medierii judiciare nu determină, în condiţii obişnuite, o întârziere substanţială pentru a avea parte de judecarea unui proces într-un termen rezonabil. Astfel, alineatele (1) şi (5) ale articolului 182² din Codul de procedură civilă prevăd că procedura medierii judiciare trebuie încheiată în termen de cel mult 50 de zile de la data depunerii cererii de chemare în judecată.

73. Mai mult, obligativitatea parcurgerii medierii judiciare nu afectează caracterul voluntar al discuţiilor şi al negocierilor ce ţin de fondul medierii.

74. Curtea reţine că în cadrul medierii judiciare părţile sunt cele care deţin prerogativa admiterii sau a respingerii oricărei soluţii de rezolvare amiabilă a litigiului, judecătorul având doar rolul de a asista şi facilita discuţiile părţilor, explorându-le dintr-o poziţie neutră.

75. În această ordine de idei, Curtea constată că, spre deosebire de judecarea procesului, care are ca efect pronunţarea unei hotărâri, medierea judiciară urmăreşte soluţionarea amiabilă a litigiului de către părţi, cu implicarea judecătorului care oferă simple consultaţii, lipsite de un caracter obligatoriu.

76. În plus, legislatorul a reglementat la articolul 182⁵ alin.(1) din Codul de procedură civilă imposibilitatea participării repetate a judecătorului la judecarea cauzei pe care a mediat-o.

77. În fine, nu există nicio discrepanţă majoră între obiectivele urmărite de măsurile legale contestate, i.e. soluţionarea unui litigiu cu celeritate, fără costuri mari şi în conformitate cu interesele părţilor, pe de o parte, şi posibilele inconveniente pe care le prezintă obligaţia de a pune în aplicare o procedură obligatorie de mediere, pe de altă parte. Astfel, atingerea adusă dreptului la judecarea unei cauze într-un termen rezonabil în situaţia persoanelor care nu ar ajunge la un acord de mediere trebuie calificată drept minimă, pentru că avantajele asociate procedurii surclasează cu mult dezavantajele. Cele 50 de zile pe care le presupune procedura de mediere judiciară prealabilă nu constituie o întârziere substanţială pentru introducerea acţiunii în justiţie.

78. Aşadar, în contextul celor menţionate supra, Curtea constată că procedura medierii judiciare, reglementată de prevederile Capitolului XIII¹ din Codul de procedură civilă, nu încalcă dreptul garantat de articolul 20 din Constituţie, sub aspectul judecării cauzei într-un termen rezonabil.

Din aceste motive, în temeiul articolelor 135 alin.(1) lit.a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit.a) şi e) şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională

HOTĂRĂŞTE:

1. Se respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către avocatul Alexandru Prisac, în dosarul 2-591/2017, pendinte la Judecătoria Căuşeni, sediul Ştefan-Vodă.

2. Se recunosc constituţionale articolele 182¹ alin.1) lit.b), 182², 182³, 182⁴ şi 182⁵ din Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr.225 din 30 mai 2003.

3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.