Notă: Aderat prin Hot. Parl. nr.1468-XIII din 29.01.98

                Convenţie asupra aspectelor civile ale
                   răpirii internaţionale de  copii

                            din  25.10.80

                                * * *

                     Publicată în ediţia oficială
           "Tratate internaţionale", 1999, volumul 15, pag.67

---------------------------------
    * Întocmită la Haga la 25 octombrie 1980
    * În vigoare pentru Republica Moldova din 1 iulie 1998

    Statele semnatare ale prezentei convenţii,
    profund convinse   că   interesul  copilului  este   de   importanţă
primordială în orice problemă privind încredinţarea sa,
    dornice să protejeze   copilul,  pe  plan  internaţional,  împotriva
efectelor  dăunătoare  ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite şi  să
întocmească  proceduri  în  vederea  garantării  imediatei  înapoieri  a
copilului  în  statul reşedinţei sale obişnuite, precum şi de a  asigura
protecţia dreptului de vizitare,
    au hotărît să încheie o convenţie în acest scop şi au căzut de acord
asupra dispoziţiilor următoare:

                             Capitolul I
                   CĂMPUL DE APLICARE A CONVENŢIEI

                             Articolul 1
    Prezenta convenţie are drept obiect:
    a) de a asigura   înapoierea  imediată  a  copiilor  deplasaţi   sau
reţinuţi ilicit în orice stat contractant;
    b) de a face  să se respecte efectiv în celelalte state contractante
drepturile  privind încredinţarea şi vizitarea, care există într-un stat
contractant.

                             Articolul 2
    Statele contractante  iau  toate  măsurile  corespunzătoare  spre  a
asigura,   în   limitele  teritoriului  lor,   realizarea   obiectivelor
convenţiei.  În acest scop, ele urmează să recurgă la procedurile lor de
urgenţă.

                             Articolul 3
    Deplasarea sau   neînapoierea  unui  copil  se  consideră   ilicită:
    a) cînd are loc  prin  violarea  unui drept  privind  încredinţarea,
atribuit  unei  persoane,  unei  instituţii sau  oricărui  alt  organism
acţionînd fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul
îşi   avea   reşedinţa  obişnuită,  imediat  înaintea   deplasării   sau
neînapoierii sale; şi
    b) dacă la vremea   deplasării  sau  neînapoierii  acest  drept  era
exercitat  în mod efectiv, acţionîndu-se separat sau împreună ori ar  fi
fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
    Dreptul privind  încredinţarea,  vizat  la lit. a),  poate  rezulta,
între   altele,  dintr-o  atribuire  de  plin  drept,  dintr-o  hotărîre
judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit
dreptului acelui stat.

                             Articolul 4
    Convenţia se aplică oricărui copil care îşi avea reşedinţa obişnuită
într-un  stat  contractant  imediat înainte  de  încălcarea  drepturilor
privind încredinţarea sau vizitarea. Aplicarea convenţiei încetează cînd
copilul atinge vîrsta de 16 ani.

                             Articolul 5
    În înţelesul prezentei convenţii:
    a) dreptul privind  încredinţarea  include  dreptul  cu  privire  la
îngrijirile  cuvenite  persoanei  copilului şi, îndeosebi,  acela  de  a
hotărî asupra locului reşedinţei sale;
    b) dreptul de  vizitare  include dreptul de a duce copilul pentru  o
perioadă  limitată  de  timp  în alt loc decît cel  al  reşedinţei  sale
obişnuite.

                             Capitolul II
                         AUTORITĂŢI CENTRALE

                             Articolul 6
    Fiecare stat    contractant   desemnează   o   autoritate   centrală
însărcinată să satisfacă obligaţiile ce-i sunt impuse prin convenţie.
    Un stat federal,  un stat în care sunt în vigoare mai multe  sisteme
de  drept sau un stat avînd organizaţii teritoriale autonome este  liber
să  desemneze  mai  mult  de  o  autoritate  centrală  şi  să  specifice
întinderea  teritorială a puterilor fiecăreia dintre aceste  autorităţi.
Statul   care  foloseşte  această  posibilitate  desemnează  autoritatea
centrală căreia îi pot fi adresate cererile, în vederea transmiterii lor
autorităţii centrale competente din acest stat.

                             Articolul 7
    Autorităţile centrale urmează să coopereze între ele şi să promoveze
o  colaborare  între autorităţile competente în statele lor  respective,
pentru  a  asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza  celelalte
obiective ale prezentei convenţii.
    În special, ele  urmează,  fie  direct, fie  cu  sprijinul  oricărui
intermediar, să ia toate măsurile potrivite:
    a) pentru localizarea   unui  copil  deplasat  sau  reţinut  ilicit;
    b) pentru prevenirea  de  noi  pericole pentru copil sau  de  pagube
pentru părţile interesate, luînd sau procedînd astfel încît să fie luate
măsuri provizorii;
    c) pentru a asigura  înapoierea  de  bună  voie a  copilului  sau  a
înlesni o soluţie ambiantă;
    d) pentru schimb  de informaţii, dacă se dovedeşte util,  privitoare
la situaţia socială a copilului;
    e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor
în legătură cu aplicarea convenţiei;
    f) pentru a introduce  sau  a  înlesni  deschiderea  unei  proceduri
judiciare  sau administrative, menite să obţină înapoierea copilului şi,
dacă  este  cazul,  să îngăduie organizarea sau exercitarea  efectivă  a
dreptului de vizitare;
    g) pentru a acorda  sau  înlesni,  dacă  este  cazul,  obţinerea  de
asistenţă judiciară şi juridică, inclusiv participarea unui avocat;
    h) pentru a asigura,  pe  plan administrativ, dacă va fi necesar  şi
oportun, înapoierea fără pericol a copilului;
    i) pentru a se  ţine reciproc la curent asupra aplicării  convenţiei
şi,  pe cît posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu  prilejul
aplicării sale.

                            Capitolul III
                         ÎNAPOIEREA COPILULUI

                             Articolul 8
    Persoana, instituţia sau organismul care pretinde că un copil a fost
deplasat sau reţinut prin violarea dreptului privind încredinţarea poate
să sesizeze fie autoritatea centrală a reşedinţei obişnuite a copilului,
fie  pe  aceea a oricărui stat contractant, pentru ca acestea să  acorde
asistenţa lor în vederea asigurării înapoierii copilului.
    Cererea urmează să cuprindă:
    a) informaţii  privind  identitatea reclamantului, a copilului şi  a
persoanei despre care se susţine că a luat sau a reţinut copilul;
    b) data naşterii copilului, dacă este posibil să fie obţinută;
    c) motivele pe care se sprijină reclamantul pentru a cere înapoierea
copilului;
    d) toate informaţiile    disponibile   privitoare   la   localizarea
copilului  şi  identitatea persoanei cu care copilul este presupus a  se
afla;
    e) copie autentificată a oricărei decizii sau acord utile;
    f) o atestare  sau declaraţie sub jurămînt emanînd de la autoritatea
centrală sau de la altă autoritate competentă a statului în care se află
reşedinţa  obişnuită sau de la o altă persoană calificată pivind dreptul
statului în materie;
    g) orice alt document util.

                             Articolul 9
    Cînd autoritatea  centrală,  care este sesizată printr-o  cerere  în
temeiul art. 8, are motive să creadă că copilul se află într-un alt stat
contractant,  ea transmite cererea direct şi fără întîrziere autorităţii
centrale   a   acestui  stat  contractant,  informînd   despre   aceasta
autoritatea centrală reclamantă sau, dacă este cazul, pe reclamant.

                             Articolul 10
    Autoritatea centrală  a statului unde se află copilul va lua sau  va
face  să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea  acestuia
de bunăvoie.

                             Articolul 11
    Autorităţile   juridice   sau  administrative  ale   oricărui   stat
contractant  urmează  să  procedeze  de urgenţă  în  vederea  înapoierii
copilului.
    Cînd autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat,
într-un  termen de 6 săptămîni din momentul sesizării sale,  reclamantul
sau  autoritatea  centrală a statului solicitat, din proprie  iniţiativă
sau  la cererea autorităţii centrale a statului solicitant, poate cere o
declaraţie  asupra  motivelor  acestei întîrzieri. Dacă  răspunsul  este
primit  de  către  autoritatea centrală a  statului  solicitat,  această
autoritate  urmează  a  o  transmite  autorităţii  centrale  a  statului
solicitant  sau,  dacă  este cazul, reclamantului.

                             Articolul 12
    Cînd un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3
şi  o  perioadă  de  mai  puţin de un an s-a scurs  cu  începere  de  la
deplasare  sau  neînapoiere  în momentul introducerii  cererii  înaintea
autorităţii  judiciare sau administrative a statului contractant unde se
află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.
    Autoritatea judiciară  sau administrativă, sesizată fiind chiar după
expirarea  perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează,
deasemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabileşte
că copilul s-a integrat în noul său mediu.
    Cînd autoritatea  judiciară sau administrativă a statului  solicitat
are  motive de a crede că copilul a fost luat într-un alt stat, ea poate
suspenda procedura sau să respingă cererea de înapoiere a copilului.

                             Articolul 13
    Prin excepţie  de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea
judiciară  sau  administrativă  a statului solicitat nu este  ţinută  să
dispună  înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau  organismul
care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte:
    a) că persoana,  instituţia  sau organismul care avea  în  îngrijire
copilul  nu  exercita  efectiv  dreptul privind  încredinţarea  la  data
deplasării  sau  neînapoierii,  ori consimţise  sau  achiesase  ulterior
acestei deplasări sau neînapoieri; sau
    b) că există  un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună  unui
pericol  fizic  sau  psihic sau în orice alt chip  să-l  situeze  într-o
situaţie intolerabilă.
    Autoritatea juridică sau administrativă poate, deasemenea, să refuze
a  dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotriveşte
înapoierii  sale  şi  că  a atins o vîrstă sau o  maturitate  care  face
necesar să se ţină seama de opinia sa.
    La apreciarea  împrejurărilor vizate în acest articol,  autorităţile
juridice  sau administrative urmează să ţină seama de informaţiile  puse
la   dispoziţie  de  autoritatea  centrală  sau  orice  altă  autoritate
competentă  a  statului în care se află reşedinţa obişnuită a  copilului
privitor la situaţia sa socială.

                             Articolul 14
    Pentru a stabili  existenţa  unei deplasări sau a  unei  neînapoieri
ilicite  în înţelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a
statului  solicitat  poate  ţine  seama în mod direct  de  legea  şi  de
hotărîrile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal
în  statul  în  care  se află reşedinţa obişnuită a  copilului,  fără  a
recurge  la  procedurile  specifice asupra dovedirii acestui  drept  sau
pentru recunoaşterea hotărîrilor străine care ar fi altfel aplicabile.

                             Articolul 15
    Autorităţile  judiciare sau administrative ale unui stat contractant
pot  cere, înainte de a dispune înapoierea copilului, ca reclamantul  să
înfăţişeze o hotărîre sau o atestare emanînd de la autorităţile statului
în  care  se  află  reşedinţa obişnuită a copilului,  prin  care  să  se
constate  că deplasarea sau neînapoierea era ilicită în înţelesul art. 3
al  convenţiei în măsura în care această hotărîre sau atestare poate  fi
obţinută  în acest stat. Autorităţile centrale ale statelor contractante
acordă  asistenţă, în măsura posibilului, reclamantului spre a obţine  o
atare  decizie sau atestare.

                             Articolul 16
    După ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil
sau  despre neînapoierea sa în înţelesul art. 3, autorităţile  judiciare
sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat
sau  reţinut  nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului  privind
încredinţarea  pînă  cînd  nu  se va stabili că  nu  se  află  întrunite
condiţiile prezentei convenţii pentru înapoierea copilului sau pînă cînd
o  perioadă  rezonabilă  nu  se  va fi scurs fără  ca  o  cerere  pentru
aplicarea convenţiei să se fi făcut.

                             Articolul 17
    Singură împrejurarea că o hotărîre privitoare la încredinţare a fost
pronunţată  sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat
nu  poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor
acestei  convenţii,  dar autorităţile judiciare sau  administrative  ale
statului solicitat pot lua în considerare motivele acestei hotărîri care
ar intra în sfera de aplicare a convenţiei.

                             Articolul 18
    Dispoziţiile   acestui  capitol  nu  limitează  puterea  autorităţii
judecătoreşti  sau  administrative  de a  dispune  înapoierea  copilului
oricînd.

                             Articolul 19
    O hotărîre asupra   înapoierii   copilului,  pronunţată  în   cadrul
convenţiei, nu afectează fondul dreptului privind încredinţarea.

                             Articolul 20
    Înapoierea copilului   potrivit  dispoziţiilor  art.  12  poate   fi
refuzată  în cazul în care nu ar fi permisă de principiile  fundamentale
ale  statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale.

                             Capitolul IV
                         DREPTUL DE VIZITARE

                             Articolul 21
    O cerere vizînd  organizarea  sau protejarea exercitării efective  a
unui  drept  de vizitare poate fi adresată autorităţii centrale  a  unui
stat  contractant,  potrivit  aceloraşi modalităţi, cu o  cerere  vizînd
înapoierea copilului.
    Autorităţile  centrale  sunt legate prin obligaţiile  de  cooperare,
vizate  la art. 7, pentru a asigura exercitarea nestînjenită a dreptului
de  vizitare  şi  îndeplinirea tuturor condiţiilor la  care  exercitarea
acestui  drept  va  fi  supusă  şi în  vederea  înlăturării,  în  măsura
posibilului, a obstacolelor de natură a se împotrivi la aceasta.
    Autorităţile centrale, fie în mod direct, fie prin intermediari, pot
iniţia  sau  favoriza  o  procedură legală în  vederea  organizării  sau
protejării  dreptului  de  vizitare,  precum şi a  condiţiilor  în  care
exercitarea acestui drept va putea fi supusă.

                             Capitolul V
                         DISPOZIŢII GENERALE

                             Articolul 22
    Nici o cauţiune  şi  nici o depunere, sub orice, denumire ar fi,  nu
pot  fi  impuse  spre  a  garanta plata  spezelor  şi  cheltuielilor  în
contextul  procedurilor  judecătoreşti  sau administrative  vizate  prin
convenţie.

                             Articolul 23
    Nici o legalizare   sau  formalitate  similară  nu  se  va  cere  în
contextul convenţiei.

                             Articolul 24
    Orice cerere,  comunicare  sau  alt  document se  trimit,  în  limba
originală,  autorităţii  centrale a statului solicitat şi însoţite de  o
traducere  în  limba oficială sau într-una dintre limbile  oficiale  ale
acestui  stat  ori, dacă această traducere este greu realizabilă,  de  o
traducere în limbile franceză sau engleză.
    Totuşi, un stat  contractant  va putea, făcînd rezerva prevăzută  la
art.  42,  să  se  opună folosirii fie a limbii franceze,  fie  a  celei
engleze,  în orice comunicare sau alt document adresate autorităţii sale
centrale.

                             Articolul 25
    Cetăţenii unui stat contractant şi persoanele cu reşedinţa obişnuită
în  acest  stat vor avea dreptul, pentru tot ceea ce priveşte  aplicarea
convenţiei,  la  asistenţa  judiciară  şi juridică  în  orice  alt  stat
contractant, în aceleaşi condiţii ca şi cînd ei înşişi ar fi cetăţeni ai
acelui alt stat şi şi-ar avea acolo reşedinţa în mod obişnuit.

                             Articolul 26
    Fiecare autoritate  centrală  va  suporta propriile  sale  speze  în
aplicarea convenţiei.
    Autoritatea centrală  şi  celelalte  servicii publice  ale  statelor
contractante  nu vor impune nici un fel de speze cu privire la  cererile
introduse  în  aplicarea  convenţiei.  Între  altele,  nu  pot  pretinde
reclamantului  plata spezelor şi cheltuielilor procesului sau, eventual,
speze pricinuite de participarea unui avocat. Totuşi, ele pot cere plata
cheltuielilor  cauzate  sau urmînd a fi cauzate de operaţiuni legate  de
înapoierea copilului.
    Cu toate acestea,  un  stat  contractant  va  putea  făcînd  rezerva
prevăzută  la  art. 42, să declare că nu este ţinut la  plata  spezelor,
vizate  de alineatul precedent, în legătură cu participarea unui  avocat
sau a unui consilier juridic, ori la speze judiciare, decît în măsura în
care  aceste cheltuieli pot fi acoperite prin sistemul său de  asistenţă
judiciară şi juridică.
    Dispunînd înapoierea  copilului  sau  stăruind asupra  dreptului  de
vizitare  potrivit  prevederilor convenţiei, autoritatea  judecătorească
sau  administrativă poate, dacă este cazul, să pună în sarcina persoanei
care  a deplasat sau reţinut copilul, sau care a împiedicat  exercitarea
dreptului  de  vizitare, plata tuturor spezelor necesare întreprinse  de
reclamant  sau în numele său, între altele spezele de călătorie, spezele
de  reprezentare  judecătorească  ale reclamantului şi  de  înapoiere  a
copilului,  precum  şi  toate  cheltuielile  şi  plăţile  făcute  pentru
localizarea copilului.

                             Articolul 27
    Cînd apare clar  că nu sunt întrunite condiţiile cerute de convenţie
sau  că cererea nu este întemeiată, o autoritate centrală nu este ţinută
să  accepte  atare cerere. În acest caz, ea îl informează de  îndată  pe
reclamant  despre  motivele  sale  sau,  dacă  este  cazul,  autoritatea
centrală care i-a transmis cererea.

                             Articolul 28
    O autoritate centrală poate pretinde ca cererea să fie însoţită de o
autorizaţie  în  scris  prin care să fie împuternicită să  acţioneze  în
contul  reclamantului sau să desemneze un reprezentant care să acţioneze
în numele său.

                             Articolul 29
    Convenţia nu  impietează asupra posibilităţii persoanei, instituţiei
sau  organismului, care pretinde că dreptul privitor la încredinţare sau
de  vizitare în înţelesul art. 3 sau 21 au fost violate, să se  adreseze
direct   autorităţilor   judiciare  sau  administrative   ale   statelor
contractante, în aplicarea sau neaplicarea dispoziţiilor convenţiei.

                             Articolul 30
    Orice cerere,  supusă autorităţii centrale sau direct  autorităţilor
judecătoreşti sau administrative ale unui stat contractant, în aplicarea
convenţiei,  precum şi orice document ori informare anexate acestora sau
procurate  de  către  o  autoritate centrală  vor  putea  fi  prezentate
înaintea  tribunalelor  sau  autorităţilor administrative  ale  statelor
contractante.

                             Articolul 31
    În relaţia cu   un  stat  care  în  materia  încredinţării  copiilor
practică  două  sau  mai multe sisteme de drept  aplicabile  în  unităţi
teritoriale diferite:
    a) orice referire  la  reşedinţa  obişnuită în  acest  stat  vizează
reşedinţa obişnuită într-o unitate teritorială a acestui stat;
    b) orice referire  la  legea statului reşedinţei  obişnuite  vizează
legea unităţii teritoriale în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită.

                             Articolul 32
    În relaţia cu  un  stat care, în materie de încredinţare  de  copii,
practică  două sau mai multe sisteme de drept aplicabile unor  categorii
diferite  de  persoane,  orice referire la legea  acestui  stat  vizează
sistemul de drept desemnat prin dreptul acestuia.

                             Articolul 33
    Un stat în care  diferite  unităţi teritoriale au reguli proprii  de
drept  în  materia  încredinţării  copiilor nu va  fi  ţinut  să  aplice
convenţia  cînd un stat al cărui sistem de drept este unificat nu ar  fi
ţinut să o aplice.

                             Articolul 34
    În materiile  în care se aplică convenţia, aceasta prevalează asupra
Convenţiei  din  5  octombrie 1961 privind competenţa  autorităţilor  şi
legea  aplicabilă  în  materie de protecţie a minorilor,  între  statele
părţi  la ambele convenţii. Prezenta convenţie nu împiedică, însă, ca un
alt   instrument  internaţional  legînd  statul  de  origine  şi  statul
solicitat  sau  altă  lege a statului solicitat să fie invocate  spre  a
obţine  înapoierea  unui  copil deplasat sau reţinut în mod  ilicit  sau
pentru organizarea dreptului de vizitare.

                             Articolul 35
    Convenţia nu  se aplică între statele contractante decît la răpirile
sau  la  neînapoierile  ilicite  care au avut loc după  intrarea  sa  în
vigoare în acele state.
    Dacă o declaraţie s-a făcut potrivit art. 39 sau 40, referirea la un
stat  contractant  făcută în alineatul precedent înseamnă  unitatea  sau
unităţile teritoriale cărora li se aplică convenţia.

                             Articolul 36
    Nimic din această  convenţie  nu împiedică două sau mai multe  state
contractante,  în  vederea  limitării restricţiilor la  care  înapoierea
copilului  poate fi supusă, să se înţeleagă între ele ca să deroge de la
oricare dintre dispoziţiile sale care pot implica asemenea restricţii.

                             Capitolul VI
                            CLAUZE FINALE

                             Articolul 37
    Convenţia este  deschisă  semnării  statelor care  erau  membre  ale
Conferinţei  de la Haga de drept internaţional privat la data celei de-a
paisprezecea sesiuni a sa.
    Ea va fi ratificată,  acceptată  sau  aprobată şi  instrumentele  de
ratificare,  acceptare  sau aprobare se vor depune pe  lîngă  Ministerul
Afacerilor Externe al Olandei.

                             Articolul 38
    Orice alt stat va putea adera la convenţie.
    Instrumentul  de aderare se va depune pe lîngă Ministerul Afacerilor
Externe al Olandei.
    Convenţia va intra în vigoare pentru statul care aderă în prima zi a
celei  de-a treia luni calendaristice după depunerea instrumentului  său
de aderare.
    Aderarea nu va  avea  efect decît în raporturile dintre statul  care
aderă  şi  statele contractante care vor fi declarat că acceptă  această
aderare.  O  atare declaraţie urmează, deasemenea, să se facă  de  orice
stat  membru  care  ratifică,  acceptă  sau  aprobă  convenţia  ulterior
aderării. Această declaraţie se va depune pe lîngă Ministerul Afacerilor
Externe al Olandei; acesta va trimite, pe cale diplomatică, cîte o copie
certificată conform fiecăruia dintre statele contractante.
    Convenţia va intra în vigoare între statul care aderă şi statul care
a  declarat  că acceptă această aderare în prima zi a celei  de-a  treia
luni calendaristice după depunerea declaraţiei de acceptare.

                             Articolul 39
    Orice stat, în momentul semnării, ratificării, acceptării, aprobării
sau  aderării,  va  putea  să  declare că convenţia  se  va  extinde  la
ansamblul  teritoriilor pe care le reprezintă pe plan internaţional  sau
la unul sau mai multe dintre ele. Această declaraţie va produce efect în
momentul în care intră în vigoare pentru acest stat.
    Această declaraţie,  precum  şi orice extindere ulterioară,  se  vor
notifica Ministerului Afacerilor Externe al Olandei.

                             Articolul 40
    Un stat contractant   care  cuprinde  două  sau  mai  multe  unităţi
teritoriale  în  care  sisteme de drept diferite  se  aplică  materiilor
guvernate   de  această  convenţie  va  putea,  în  momentul   semnării,
ratificării,  acceptării, aprobării sau aderării, să declare că prezenta
convenţie  se  va aplica tuturor unităţilor sale teritoriale  sau  numai
uneia  sau  mai  multora  dintre ele, şi va putea  oricînd  să  modifice
această declaraţie, făcînd o altă declaraţie.
    Aceste declaraţii se vor notifica Ministerului Afacerilor Externe al
Olandei şi vor indica, în mod expres, unităţile teritoriale cărora li se
aplică convenţia.

                             Articolul 41
    Cînd un stat  contractant  are un sistem de guvernămînt în  virtutea
căruia  puterile executive, judecătoreşti şi legislative sunt  împărţite
între  autorităţile  centrale  şi  alte  autorităţi  ale  acestui  stat,
semnarea,  ratificarea, acceptarea sau aprobarea convenţiei sau aderarea
la  aceasta,  ori o declaraţie făcută în temeiul art. 40, nu  va  atrage
nici  o consecinţă cu privire la separaţia internă a puterilor în  acest
stat.

                             Articolul 42
    Orice stat contractant   va  putea,  cel  mai  tîrziu  în   momentul
ratificării,  acceptării,  aprobării sau aderării, ori în momentul  unei
declaraţii  făcute în temeiul art. 39 sau 40, să facă fie una, fie  cele
două  rezerve prevăzute la art. 24 şi 26 alin. 3. Nici o altă rezervă nu
va fi încuviinţată.
    Orice stat va  putea,  oricînd,  să  retragă o  rezervă  pe  care  a
făcut-o.  Această  retragere  va fi notificată  Ministerului  Afacerilor
Externe al Olandei.
    Efectul rezervei  va  înceta  în prima zi a celei  de-a  treia  luni
calendaristice după notificarea menţionată de alineatul precedent.

                             Articolul 43
    Convenţia va  intra  în vigoare în prima zi a celei de-a treia  luni
calendaristice   după  depunerea  celui  de-al  treilea  instrument   de
ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare prevăzut de art. 37
şi 38. După aceasta, convenţia va intra în vigoare:
    i) pentru fiecare  stat  care  ratifică, acceptă, aprobă  sau  aderă
ulterior,  în  prima  zi  a celei de-a treia  luni  calendaristice  după
depunerea  instrumentului  său  de ratificare, acceptare,  aprobare  sau
aderare;
    ii) pentru teritoriile sau unităţile teritoriale la care convenţia a
fost  extinsă  potrivit art. 39 sau 40, în prima zi a celei  de-a  treia
luni calendaristice după notificarea vizată în aceste articole.

                             Articolul 44
    Convenţia va avea o durată de 5 ani, cu începere de la data intrării
sale  în  vigoare  potrivit art. 43 alin. 1, chiar pentru  statele  care
ulterior  o vor fi ratificat, acceptat sau aprobat sau vor fi aderat  la
ea.
    Convenţia se  va  reînnoi tacit din 5 în 5 ani, în afara cazului  de
denunţare.  
    Denunţarea se  va  notifica, cel puţin cu 6 luni înaintea  expirării
termenului  de 5 ani, Ministerului Afacerilor Externe al Olandei. Ea  se
va  putea limita la anumite teritorii sau unităţi teritoriale cărora  li
se aplică convenţia.
    Denunţarea nu  va  avea  efect  decît faţă de statul care  o  va  fi
notificat.  Convenţia  va  rămîne  în  vigoare  pentru  celelalte  state
contractante.

                             Aricolul 45
    Ministerul Afacerilor Externe al Olandei va notifica statelor membre
ale  conferinţei,  precum  şi  statelor  care  vor  fi  aderat  potrivit
dispoziţiilor art. 38:
    1. semnările, ratificările, acceptările şi aprobările vizate la art.
37;
    2. aderările vizate la art. 38;
    3. data la care    convenţia   va   intra   în   vigoare,   potrivit
dispoziţiilor art. 43;
    4. extinderile vizate la art. 39;
    5. declaraţiile menţionate la art. 38 şi 40;
    6. rezervele  prevăzute  la  art.  24 şi 26 alin.  3  şi  retragerea
rezervelor prevăzute la art. 42;
    7. denunţările vizate la art. 44.

    Drept pentru  care,  subsemnaţii,  legal  împuterniciţi,  au  semnat
prezenta convenţie.

    Întocmită la  Haga,  la  25 octombrie 1980, în limbile  franceză  şi
engleză,   ambele  texte  avînd  aceeaşi  valabilitate,  într-un  singur
exemplar, care se va depune în arhivele Guvernului Olandei şi de pe care
o copie certificată conform se va înmîna, pe cale diplomatică, fiecăruia
dintre  statele membre ale Conferinţei de la Haga de drept internaţional
privat la data celei de-a paisprezecea sesiuni a sa.